Filme Premiere cinematografice

Despre societăţile distopice …

Un film cum este cel al lui Phillip Noyce, The Giver/Darul lui Jonas (Statele Unite, 2014), ecranizare a romanului cu acelaşi titlu de Louis Lowry, repune în discuţie societăţile distopice, trăsăturile acestora (mobilitate socială zero, lipsa democraţiei, statul condus de o elită, lipsa alimentelor, respingerea luminii naturale, prezenţa forţelor poliţieneşti, corupţie, dezgust faţă de lumea exterioară, respingerea lumii exterioare,…), societăţi încă prezente. În plus, filmul repune în drepturi o literatură de care puţin se ştie, cea distopică, între autori figurînd nume celebre, de la Swift (‘Călătoriile lui Gulliver’) la Kafka (‘Procesul’), Orwell (‘1984’, ‘Ferma animalelor’), ‘Pierre Boulle (‘Planeta maimuţelor’), Louis Lowry (‘The Giver’), Margaret Atwood (‘Povestea cameristei’), Kurt Vonnegut (‘Pianul mecanic’) şi lista nu se opreşte aici.

The Giver, improprie traducerea ‘Darul lui Jonas’, este şi nu amendabil la nivel de ecranizare, cartea fiind peste film. Nu ar fi pentru prima dată. Nici ‘Pentru cine bat clopotele’ nu are parte de cele mai inspirate ecranizări, … Nemulţumiţi sînt cei care au citit cartea şi au şi văzut filmul şi nu sînt puţini, reproşurile vizînd în cazul cronicilor de specialitate, scenariul subţire, efectele speciale ‘ieftine’, cursivitatea poveştii în suferinţă.

Părerea mea este că nu Jonas este personajul principal, chiar dacă toate firele duc la el. Nici The Giver/Dăruitorul nu deţine cheia. Oamenii sînt cei care scriu şi duc povestea mai departe, oamenii prinşi în suferinţele lor, cu speranţe puţine într-o lume falsă, lispită de orice viitor. Sînt oameni injectaţi zilnic, lipsiţi de sentimente, robotici în mişcări şi gîndire, oameni transformaţi genetic.

Temele abordate sînt multe, foarte, foarte multe : acceptarea sau nu a binelui şi răului,

durere, minciună, crimă, război, adevăr, speranţă, cruzime, milă, toleranţă, iubire, …, idei abordate şi dezvoltate de Meryl Streep, Jeff Bridges, Katie Holmes, …, interpretări care dau consistenţa ideatică cerută.

Cartea lui Louis Lowry, scrisă în 1994, a obţinut Newberry Medal, fiind inclusă în lista de lecturi obligatorii în Statele Unite, Australia şi Canada ! Nu întîmplător atîta timp cît din The Giver si atîtea de învăţat (cinematografele ‘Victoria’ şi ‘Florin Piersic’)

“Camera groazei”, film bine construit, regizat şi interpretat

Kvinden i buret/Camera groazei (Danemarca, Germania, Suedia, 2013) este certificarea valorii cinematografiei nordice. Mă refer la Camera groazei şi scriu despre un film bine şi serios construit, bine regizat şi bine interpretat, chiar dacă nu beneficiază de nume cunoscute. Mai este ceva şi acel ceva se leagă de romanul poliţist nordic, de mare calitate a scriiturii, roman descoperit relativ tîrziu de români. Nu ştiu cîţi au citit Kvinden i buret de Jussi Adler Olsen, roman scris în 2007, pe baza unei poveşti adevărate. Dispariţia unei femei de pe scena politică interesează chiar şi după cinci ani, firesc să fie aşa. Cum nu există crimă perfectă – sînt chiar curios să văd dacă dispariţie Elodiei Ghinescu va deveni sau nu subiect de roman şi ecranizare -, şi această dispariţie va fi rezolvată. Din păcate, lumea nu duce lipsă de criminali psihopaţi, obsedaţi, frustraţi, … (cinematograf ‘Victoria’)

Despre copiii abuzaţi sexual

Atom Egoyan abordează în The Captive/Captiv (producţie Canada, 2014) o temă serioasă, actuală, dureroasă, cea a copiilor abuzaţi sexual, copii fără copilărie şi cu un viitor incert, marcaţi pentru tot restul vieţii lor.

La baza scenariului stau mii şi mii de cazuri reale, din întreaga lume. Egoyan îşi plasează acţiunea în zona Niagara Falls, Ontario, zonă turistică înainte de orice, zonă deloc scutită de evenimente negative.

Sîntem la opt ani de la răpirea Cassandrei. Căutările nu s-au oprit deloc, existînd pînă şi şansa de a fi găsită în viaţă. Sînt însă opt ani care marchează întreaga comunitate, de la părinţi la anchetatori, turişti, … Nu este un film comod. Iar Egoyan ştie cum să exploateze la maximum tema. Chiar dacă face un film de 112 minute, chiar dacă se bazează pe o coloană sonoră, compozitor Mychael Danna, tenebroasă, care nu slujeşte filmul nici un moment, nici în crearea atmosferei, nici în redarea trăirilor, nici măcar în crearea suspansului ! Îl ajută actorii – Ryan Reynolds, Scott Speedman, Mireille Enos, Rosario Dawson -, ei fac filmul credibil.

The Captive duce cugîndul la filme precum ‘Prisoners’ (regia Denis Villeneuve), la seria ‘Law and Order’, bazate pe cazuri reale. Numai că de data aceasta este Atom Egoyan, şocant din nou prin modul de redare a dramelor trăite de toţi cei implicaţi (cinematograf ‘Florin Piersic’)

O nouă ecranizare la ‘Kyra Kyralina’

Panait Istrati îşi publică romanul în 1924, la editura Le Livre Moderne Illustre, cu o prefaţă scrisă de Romain Rolland. Ecranizările nu au întîrziat să apară, prima în 1928, producţie ex – URSS, regia Boris Glagolin (film mut). A urmat, în 1993, ‘Balkan ! Balkan !’ (coproducţie Ungaria, Franţa, Turcia), în regia lui Maar Gyula. În 2014 avem o producţie România, datorată lui Dan Piţa – distribuţie cu Iulia Cârstea, Iulia Dumitru, Ştefan Iancu, Corneliu Ulici, Florin Zamfirescu, Biro Jozsef -, creator al unei atmosfere specifice celor 1001 de nopţi.

Recomandarea mea este una, înainte de vedea filmul, ciţi cartea. Comentariile, pro sau contra, vor fi atunci la subiect (cinematograf ‘Florin Piersic’)

Demostene ŞOFRON