Figaro, contemporanul nostru

Ceea ce trebuie să remarc de la bun început este faptul că în cei 8 ani de mandat ca director al Operei Naționale clujene (mandat început în 2015), Florin Estefan a pus pe picioare o echipă artistică (regizori, dirijori, scenografi, corepetitori, ansamblu balet, soliști, cor) și una tehnică de calibru-în ambele experiența într-o colaborare cu soliștii tineri jucând un rol important-, pot afirma acest lucru și veți vedea și de ce, două echipe care-i permit să abordeze orice lucrare din vasta literatura operistică, de balet sau/și de concert, fie că este vorba despre premiere proprii instituției, fie adaptări ale unor spectacole preluate. Numai așa se explică diversificarea repertoriului Operei Naționale clujene, amintindu-vă de titluri precum Tannhauser, Don Giovanni, I Puritani, Macbeth, Otello, Cavaleria Rusticana/Dodici anni dopo, Elixirul dragostei, La Fanciulla Del West (o vom revedea nu peste mult timp), Traian în Dacia, Nabucco, Evgheni Oneghin, Anotimpurile/balet…spectacole jucate sold out în marea lor majoritate și acum Nunta lui Figaro. Despre care Brahms scria, citez: ”Fiecare moment din operă este un miracol (…) Nici acum nu-mi explis cum cineva a putut să creeze ceva așa  perfect”. Și nu uitați un alt lucru, Nunta lui Figaro rămâne cea mai bună operă a tuturor timpurilor, lucru postulat de cunoscători.

Un titlu cum este Nunta lui Figaro apare, din această perspectivă extrem de ofertant, la realizarea căruia au contribuit două echipe solistice, pe de altă parte  recunoscând cunoscute prezențe, mă refer la Mihaela Sandu-Bogdan/regizor, David Crescenzi/dirijor, Magdy Hawash/scenografie-content video-design lumini, Corneliu Felecan/dirijor cor, Adelina Sabău și Lelia Serafinceanu/pregătirea muzicală, Alina Simona Nistor/regie scenă, Dragoș Moldovan/costume soliști și adaptare costume cor, Monica Denițiu și Liana Oltean/sufleori, Alexandra Ciurbe/coregrafie și asistență regie.

Am intrat ca spectator în sala Operei Naționale clujene în 1967 și de atunci nu am mai părăsit-o. Am avut prilejul de a vedea și revedea majoritatea spectacolelor în mai multe versiuni regizorale și scenografice și solistice, Nunta lui Figaro rămânându-mi în memorie încă de la sfârșitul anilor 60, mă gândesc acuma la punerea în scenă de către Anghel I. Arbore (scenografia Silviu Bogdan), la cea din anii 80, cu Ionel Pantea în rolul lui Figaro, apoi cea semnată de Rareș Trifan (două distribuții, 16 și 20 ianuarie 1995). Față de precedentele, Mihaela Sandu-Bogdan propune o viziune apropiată timpurilor noastre, ieșind din tiparele clasice cunoscute și des folosite, care permite mișcări scenice dinamice, asigurând cursivitatea și coerența acțiunii. Dacă e să mă opresc asupra personajelor, atunci trebuie subliniat faptul că singurele personaje de secol 17 sau 18 rămân Bartolo, Basilio și Marcellina, puternic caricaturizate, surprinse în realitatea și ambientul lor. Un plus de evidențiat merită Figaro, care devine contemporanul nostru, carismatic, plăcut, descurcăreț…Este de admirat modul în care Mihaela Sandu Bogdan își construiește personajele, modul în care ele interacționează între ele dar și în raport cu situațiile prin care trec de la o scenă la alta. Comicul situațiilor ține spectatorul în priză, așteptând finalul, happy-end-ul de care nu se îndoiește nimeni. Interesul este legitim mai ales când temele iubirii, trădării/infidelității și  geloziei nasc contraste comportamentale. Fapt care ne dă dreptul să vorbim despre o regie ce se pliază perfect pe muzică, personaje și acțiune, unitate pe axa libret-partitură-muzică-dans-interpretări solistice și de cor (la înălțime Corul pregătit de Corneliu Felecan, lucru remarcat și în alte spectacole)-scenografie-costume, un aparat orchestral  integrat spectacolului, personaj colectiv binevenit, ca și spectatorii de altfel.

Partitura este una, să recunoaște, sofisticată, paletă sonoră diversă, când melodioasă, când gravă. Stăpânită de David Crescenzi  și Orchestră, rod al repetițiilor multe și nu ușoare. Totuși, totuși, oboseala a fost prezentă, a doua seară a Orchestrei (duminică 24 septembrie) fiind una, îmi pare sincer rău, cu scăpări, nu grave dar auzite, lucru remarcat mai ales de cei care au văzut și primul spectacol, cel din 23 septembrie, sâmbătă cu o prezență orchestrală la nivelul cerut. David Crescenzi a lucrat mult, a lucrat bine, se vede acest lucru, oamenii sunt oameni și nu roboți, nu putem cere perfecțiune la nesfârșit.

Soliștii? Am fost întrebat la finalul celei de a doua reprezentații, care mi-a plăcut mai mult. Răspunsul e și nu e greu de dat, prefer să nu-l dezvolt. Cele două spectacole au propus nume consacrate și tinere: Molnar Zoltan-Marius Aron/Figaro; Anna Stănescu-Oana Maria Trîmbițaș/Susanna; Sebastian Balaj-David Pogana/Contele; Lorena Puican-Gebe-Fugi Renata/Contesa; Alexandru Costea-Cristina Tureanu/Cherubino; Ștefan Muț-Corneliu Huțanu/Bartolo; Alexandra Leșiu-Janetka Hosco/Marcellina; Nicolae Ilincăi-Eusebiu Huțan/Basilio; Cătălin Moței/Antonio; Alexandra Topan-Andreea Marin/Barbarina; Adelin Ilca-Cătălin Pop/Don Curzio. Au fost exacți și preciși, dinamici și expresivi,  fraze atent abordate, rolurile se vor așeza vocal în timp, fiind garanția unor reușite viitoare spectacole. Tinerii trebuie încurajați, asta e sigur.

O surpriză plăcută a constituit-o prezența contratenorului Alexandru Costea (n. 2001, București; student al Universității de Muzică din București, secția canto clasic) în spectacolul de sâmbătă seara. Un Cherubino în spiritul timpului lui Mozart, voce de viitor,  pe care ne dorim să o reascultăm. Am mai scris despre el cu prilejul premierei la Traian în Dacia, iunie 2022, sper și într-o  Carmina Burana lui Orff, chiar pe scena Operei Naționale clujene.

Și mă opresc aici, îmi doresc și ne dorim o stagiune bună, foarte bună chiar, cu spectacole sold out, cum sunt deja Carmen, La Fanciulla del West…

Demostene Șofron

Foto: Nicu Cherciu