Ficţiunea ca modalitate de autoreflectare obiectivă

Cel mai recent roman al lui Al. Florin Ţene, „Geamănul din oglindă”,(Ed.NICO, Tîrgu Mureş, 2012) este a patra scriere de largă respiraţie a scriitorului (urmînd după Chipul din oglindă, Insula viscolului şi Orbul din Muzeul Satului) şi a doua care pune în circulaţie motivul dublului/ al dualităţii. Ca şi în opera eminesciană, în prezentul roman dublul este surprins sub forma unui alt eu văzut metaforic în oglindă, dar şi în tablou (portret, autoportret, umbră, reflectare în luciul apei).

Ca tehnică de construcţie a operei romaneşti, prozatorul se foloseşte de povestirea în ramă: eul narativ (Al. F. Ţ cel „obiectiv“) aduce în atenţie întîlnirea dintre sine (Al. F. Ţ. cel „subiectiv“, personajul de roman) şi Constantin Ene, un prieten din adolescenţă, devenit profesor universitar, venit în oraşul de pe Someş pentru un şir de conferinţe susţinute în faţa studenţilor. Deşi se revăd după decenii, fiecare dintre ei este la curent cu activitatea ştiinţifică şi literară desfăşurată de celălalt în acest răstimp. Aşa cum în tinereţe i-a adus alături dragostea pentru literatură, şi de această dată preocupările culturale sînt cele care îi determină să petreacă timpul împreună.

Acţiunea din carte se petrece, strict cronologic, de-a lungul a zece zile, cînd cei doi, în confortabila cameră de lucru a scriitorului clujean, se delectează fiecare cu roadele muncii celuilalt: Florin citeşte din reportajele lui Constantin lipite în agendele cu coperte albastre, pe care le-a completat cu fidelitate tot timpul vieţii, iar acesta, la rîndul lui, lecturează din creaţia artistică a lui Florin. Amfitrioană este, de fiecare dată, Tina, soţia lui Florin, care, asemeni Ancuţei, frumoasa şi spirituala hangiţă a lui Sadoveanu, creează cadrul favorabil derulării dialogului dintre cei doi şi, totodată, prin intrarea sau ieşirea discretă din scenă, delimitează cele zece episoade. Recurgînd la tehnicile cinematografice, scriitorul aduce în actualitate evenimente petrecute în urmă cu cîteva luni (furtuna stîrnită de reportajele lui Florin, vizînd furturile din sistemul de sănătate, de exemplu), cu cîţiva ani în urmă (cînd eroul, întors cu soţia pe meleagurile natale, investighează escrocheriile ce au pus o pată pe obrazul tuturor viticultorilor, chiar şi a celor cinstiţi, din zona Drăgăşanilor), dar şi întîmplări trăite de cei doi prieteni odinioară, pe cînd erau elevi de liceu sau studenţi în capitală (cu ocazia unei astfel de retrospective se elucidează, de pildă, misterul notelor mari obţinute de unii elevi la cîteva discipline şcolare). De la prima la ultima pagină a romanului, Al. Florin Ţene se joacă cu frecventele substituţiei eu auctorial/eu narativ, personaj literar/persoană concretă, existînd un permanent glisando între planul real şi planul ficţional, în timp ce scrierea autoreferenţială merge pe două culoare paralele, ce îi urmăreşte în „în oglindă“ pe Florin şi geamănul său Constantin, două destine îngemănate, ce au evoluat în două colţuri diferite de ţară, adică beneficiind de influenţe diferite, astfel că unul devine filosof, profesor universitar, iar celălalt reputat scriitor şi ziarist. Scriitorul se deconspiră voit, atît în „ramă“, cît şi în naraţiunea propriu-zisă. Astfel, după relatarea episodului cu găsirea misteriosului bilet de ameninţare în cutia poştală, între Tina şi Florin are loc elocventul schimb de replici: „– Nu sîntem noi personajele?! – Ce roman, dragă!? E realitate! Doar nu trăim ficţiunea … “. La fel, în interviul acordat ziaristei, Constantin Ene vorbeşte despre felul în care a luat naştere Liga Scriitorilor din România (al cărei principal arhitect este Al. F. Ţene), dar şi despre fiul său, doctorul în istorie Ionuţ Ene, poetul şi ziaristul întemeietor al agenţiei de ştiri „Napoca News“ (în fapt, însuşi fiul scriitorului). Iar dacă măria-sa cititorul s-a lăsat fermecat de text pînă într-acolo încît să nu sesizeze convenţia şi să priceapă că cele două personaje sînt unul şi acelaşi, finalul romanului (introdus, în manieră modernă, după cuvîntul „SFÎRŞIT“, ce marchează încheierea poveştii despre vizita lui Constantin în capitala Transilvaniei, el plecînd spre casă cu imaginea lui Florin reflectîndu-i-se în oglinda retrovizoare a maşinii!) nu lasă loc de echivoc.

Romanul lui Al. Florin Ţene, Geamănul din oglindă, se doreşte un sondaj în interior, o autoanaliză lucidă, realizată cu puternic simţ critic, pe fundalul unei Românii care, atît în politică, dar şi în cultură încă îşi caută identitatea. Oglinda îndreptată spre interior face să răzbată la suprafaţă personalitatea unui neobosit om de cultură, surprins în condiţia sa umană subiectivă, aflată „sub vremi“, cum ar spune cronicarul. Cele două imagini, cea din „realitate“ şi cea din „oglindă“ sînt doar două dintre potenţialele faţete ale unei personalităţi puternice, emblematice pentru zorii mileniului trei. Geamănul din oglindă este o scriere incitantă, interesantă, atît ca manieră de redactare, cît şi ca tehnică de construcţie şi modalităţi de aducere în discuţie a unor subiecte interesante, prezentînd nu de puţine ori puncte de vedere „incomode“, ce aduc atingere „monştrilor sacri“ din cultura noastră actuală, romanul ţinînd cititorul cu sufletul la gură pînă la cea din urmă pagină şi provocîndu-l la ample dezbateri pe baza problemelor luate în discuţie.

Voichiţa Pălăcean VEREŞ