Festivalul Internațional de Teatru INTERFERENȚE 8 | Ultima zi la Interferențe

În ultima zi de festival au fost programate două reprezentări teatral-poematice care au înduioșat inimile spectatorilor: Viață? sau teatru?  Vie? Ou théâtre?  Élet? Vagy színház?, producție Collectif A, Paris și Libertate de acțiune / Liberté d’action / A cselekvés szabadsága, coproducție a teatrelor din Luxemburg, Viena și Frankfurt, ambele contând ca spectacole de sunet și lumină, muzică și text. Collectif A din Paris a ținut să aducă un omagiu pictoriței germane de origine evreiască Charlotte Salomon, moartă în 1943 la vârsta de 26 de ani, în condițiile sumbre ale războiului. Conceptul a fost implementat de actrița Astrid Bas, care s-a inspirat din universul pictural al Charlottei și al capodoperei Viață? Sau teatru?, interogații majore extrapolate vizual și auditiv în complex limbaj sincretic. Pornind de la o scrisoare  neexpediată a Charlottei către iubitul ei, spectacolul pune în evidență sensibilitatea artistei în combinație cu proiecția pe un ecran central a guașelor și acuarelelor „prin care autoarea își prezintă viața”. Impresionantă confesiune a unui suflet plăpând, rănit prea de timpuriu de monstruoasele mecanisme ale regimului fascist inuman, căruia i-a căzut victimă împreună cu familia și apropiații de aceeași etnie.

E un spectacol lectură emoționant, o jelanie rostită de Astrid Bas cu voce tremurândă. Ea e ajutată de dansatoarea Anna Chirescu și violoniștii Ami Flammer și Paul Serri. Sunetele tragic-tânguitoare ale strunelor viorilor par ecouri ale mesajelor inscripționate în lucrările artistei, derulate pe ecranul-mărturie. Țipete de disperare, fantoșe ale unei realități deformate, texte scurte, cuvinte răsucite hidos, contrapuse unor edulcorate forme de seninătate vinovată. Elan frânt al trăirii în adevărul senin, sperat al unei vieți normale, inundate de lumină interioară. Sunt reprezentări grafice influențate de Henri Matisse sau Marc Chagall ce trimit spre o bucurie a exprimării prin culoare. O bucurie strangulată brusc, necruțător. În clar-obscurul instaurat și menținut pe tot parcursul spectacolului, scena e presărată cu lumânări. Multe lumânări.

Poezia suprarealistului Henri Michaux este adusă pe scenă de Heiner Goebbels într-o viziune total atipică unei reprezentări standard. De fapt, motivația acestui demers sui-generis vine chiar din titlul volumului Liberté d’action apărut în 1945. Și e atâta libertate de expresie încât nu mai poate fi zăgăzuită în forme clasice. Așa se face că fuziunea dintre artele complementare devine un firesc mod de a implementa misterul comunicării. Sunet, ecleraj, voce devin „formele vii” ale transmiterii mesajului sublimat prin dizolvarea versurilor în muzică și a resorbirii vibrațiilor sonurilor în cuvânt. Osmoză asigurată de un profesionalism al abordării vizibil din primul moment. Rafinament maxim în structurarea pe secvențe de repartizare a emoției artistice. Poezia spațierii se îmbină cu poezia claustrării, a individualizării trăirilor, a luminării miracolului existențial, uneori restrâns la experiențe cotidiene din mediul urban. E prezentă poezia străzii și a naturii, prezentate alternativ și reunite într-un flux continuu de incidente halucinante.

Vocea lui David Bennent se modulează după nevoile impuse de păstrarea misterului asupra vorbirii. Actorul mai mult acoperă decât dezvăluie, menținând tensiunea căutărilor esențiale. Mai departe de călătorie, mai departe de continente, mai aproape de sine. De aceea, discursul lui presărat cu intermitențe e enunțat în două limbi: germană și franceză. Alternanță surprinzătoare, dar în stilul interferențelor culturale majore. Ca un dialog surdinizat între actanți ce vor să dea glas inexprimabilului ascuns în străfundurile ființei. O extrapolare a acestor stări confuze, vag euforice, căutări neîncetate de armonizare cu sine și cu mediul, e dată de cele două piane, la care evoluează Hermann Kretzschmar și Sophie Patey. O armonizare pe cale de a se produce la care publicul e luat de martor activ.

Adrian ȚION