Festivalul Internațional de Teatru INTERFERENȚE | 10 Bill s-a întors, o lume pe dos în universul excentric al lui Urbán Andras

În cea de-a treia zi a Festivalului Interferențe, întâlnirea cu spectacolul Bill s-a întors, de Szegedi-Szabó Béla, în regia lui Urbán András-producție Teatrul Kosztolanyi Dezso, Subotica, Serbia-propune o incursiune într-un univers teatral exuberant, profund nonconformist. Este spectacolul care, prin amploarea poveștilor, prin succesiunea întâmplărilor și prin galeria de personaje, duce cu gândul la comedii precum Hibernatus (1969), O lume nebună, nebună, nebună (1963) sau chiar Toată lumea râde, cântă și dansează (1934).

Șapte personaje exotice, excentrice, nonconformiste, grotești, uneori de-a dreptul alienate, dau viață unei povești captivante, în care realitatea pare să fi abandonat orice regulă a logicii. Acțiunea se desfășoară între Nevada/Statele Unite și Debrecen (furtul unui tablou celebru), spații geografice care devin reperele unei lumi pestrițe, populate de situații absurde, întorsături neașteptate, povești cu substrat erotic și trimiteri la universul bizar al sectelor și credințelor marginale. Printre acestea se numără și insolita Biserică a Iubitorilor de Iepuri din Nevada, detaliu care contribuie la farmecul straniu al construcției dramatice. Timp de 80 de minute, spectacolul te ține într-o permanentă stare de alertă și curiozitate. Nu există timpi morți, iar schimbările de registru comportamental, ritmul alert al acțiunii și evoluția imprevizibilă a personajelor mențin atenția spectatorului. Absurdul se împletește cu grotescul, comicul cu momentele de derută, iar firescul cotidian este răsturnat într-o succesiune de situații care provoacă, deopotrivă, râsul și uimirea. Dacă e să aleg câteva cuvinte-cheie pentru definirea spectacolului, acestea  sunt cuvânt, muzică, dans și joc actoricesc. Patru elemente care se completează și se susțin reciproc, construind un mecanism scenic viu, dinamic, plin de energie. Muzica și dansul  sunt parte integrantă a universului spectacolului, contribuind la ritmul și la expresivitatea acestuia.

Un merit important îi revine regizorului Urbán András, mai veche cunoștință a publicului clujean, care știe să construiască un univers scenic aparte, să exploateze potențialul textului și să imprime reprezentației o dinamică permanentă. Viziunea sa regizorală valorifică tocmai această instabilitate a personajelor și a situațiilor, transformând excentricitatea într-un principiu de construcție teatrală. Nimic nu pare definitiv, nimic nu se desfășoară după tipare previzibile. Această libertate a jocului devine una dintre principalele calități ale reprezentației. Alături de contribuția distribuției, care susține cu energie și disponibilitate această lume ieșită din comun: Vicei Zsolt (Bill), Boris Kucsov (Elvis), Verebes Andrea (Elza/Daisy), Dávid Bubos (Bobby), Ágyas Ádám (Președintele), Mészáros Gábor (Gombás Károly/Dr. Henley) și Hódik Annabella (Gombás Mónika). Fiecare își asumă cu aplomb personajul, contribuind la conturarea unei galerii de figuri memorabile, într-un permanent balans între comic, grotesc și absurd.

Bill s-a întors este, în cele din urmă, un spectacol despre libertatea de a imagina și de a construi lumi în care totul devine posibil. Comedie teatrală cu accente grotești, cu ritm cinematografic și cu o energie scenică molipsitoare, care demonstrează că teatrul poate surprinde, provoca și amuza fără să recurgă la formule comode. Cele 80 de minute trec repede, iar spectatorul rămâne cu imaginea unei lumi nebune, populate de personaje imposibil de încadrat în tipare, de aceea atât de captivante. Bill s-a întors este întâlnirea teatrală care confirmă că Festivalul Interferențe este un spațiu al întâlnirilor cu formule scenice neconvenționale.

                                                                                  *****

Îngerul casei, anatomia unei familii în pragul destrămării

Îngerul casei-text și regie Emma Dante; producție Compagnia Sud Costa Occidentale, Palermo/Roma- rămâne o experiență teatrală dură, incomodă, apăsătoare. Aduce în fața publicului una dintre cele mai vechi și permanent actuale realități sociale, violența domestică, cu deznodământul ei extrem, femicidul.

Textul Emmei Dante este greu, foarte greu de digerat, mai ales prin felul în care construiește, cu o precizie necruțătoare, mecanismul degradării unei familii. În universul scenic propus de autoare, familia nu este spațiul protecției, al solidarității și al afecțiunii. Este locul în care se acumulează frustrări, tensiuni, umilințe și violențe. Alcoolul, șomajul, precaritatea existențială și absența unor repere morale solide devin ingredientele unei dezagregări lente, dar ireversibile. Ceea ce ar trebui să fie un cămin se transformă într-un spațiu al constrângerii și al suferinței.

Suntem în interiorul unei familii în care lucrurile par să se desfășoare după o rutină ancestrală, perpetuată de la o generație la alta. Gesturile, raporturile de putere, replicile și comportamentele au ceva ritualic, scenariu cunoscut, repetat la nesfârșit. Soția/Leonarda Safii, soțul/Ivano Picciallo, fiul/David Leone, și soacra/Giuditta Perriera, alcătuiesc lumea familială în care apropierea fizică nu înseamnă și apropiere sufletească. Cei patru actori trăiesc intens fiecare moment al spectacolului. Interpretările nu îndulcesc realitatea. Fiecare contribuie la construirea atmosferei apăsătoare, în care tensiunea se insinuează treptat și devine insuportabilă. Relațiile dintre personaje sunt marcate de dependență, agresivitate, resemnare și neputință. Fiecare gest ascunde o amenințare, fiecare tăcere anunță o nouă confruntare.

Un rol esențial în această construcție îl are spațiul scenic imaginat de Emma Dante. De o austeritate frapantă, acesta se configurează și se recompune de la o scenă la alta, fără să ofere spectatorului repere decorative sau refugii vizuale. Spațiul nu este numai  locul în care se desfășoară acțiunea. Devine personaj în sine, teritoriu închis, sufocant, care amplifică izolarea și captivitatea celor care îl locuiesc. Minimalismul înseamnă concentrare dramatică. Totul este redus la esențial, pentru ca nimic să nu distragă atenția de la drama umană.

Una dintre cele mai puternice dimensiuni ale spectacolului este felul în care Emma Dante construiește progresiv femicidul. Crima nu apare ca accident dramatic. Este pregătită de la o vorbă la alta, de la o umilință la alta, de la o amenințare la alta. Violența se instalează în cotidian, devine obișnuință, se normalizează, își consumă consecința extremă. Această acumulare graduală face ca finalul tragic să fie atât de tulburător. Emma Dante nu oferă explicații liniștitoare și nici soluții facile. Propune realitatea cu o brutalitate care obligă la reflecție. Violența domestică nu este episod izolat, ci rezultatul unui sistem de relații viciate, al mentalității în care dominația, frica și supunerea ajung să fie confundate cu normalitatea vieții de familie.

După apăsarea și violența parcursului scenic, dansul final schimbă registrul spectacolului. Trebuie văzut ca un gest simbolic de eliberare de suferință, de frică, de problemele cotidiene, de rutina existenței insuportabile. Este un dans ambiguu, tulburător, corpul revendicându-și, simbolic, libertatea. Este cel mai provocator moment al spectacolului. Lasă loc unor interpretări diferite. Eliberarea sugerată de dans nu șterge crima și nici suferința care a precedat-o. Devine expresia unei desprinderi definitive de lumea în care nu mai există posibilitatea unei vieți demne.

Îngerul casei este un spectacol care se trăiește intens, atât de către cei patru interpreți, cât și de către publicul prezent. Emma Dante construiește o lume scenică austeră, violentă, recognoscibilă, în care tragedia  are alte resorturi. Și da,  Îngerul casei rămâne un spectacol necesar, de văzut. 

Demostene Șofron