Fericiți cei prigoniți pentru Hristos

Fericiți veți fi când, din pricina Mea, vă vor ocărî și vă vor prigoni și, mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră (Mt 5,11). Ca toate celelalte fericiri propuse de către Mântuitorul Hristos, și aceasta, referitoare la fericirea izvorâtă din ocări și prigoniri, este la fel de surprinzătoare și destabilizantă. Pentru a-i înțelege sensul, este important să observăm o caracteristică foarte prezentă în cuvântările lui Isus consemnate în Evanghelii: realismul.

Pe tot parcursul formării ucenicilor la școala iubirii lui Isus, aceștia au parte de atenționări din partea Maestrului lor privitoare atât la misiunea de îndeplinit și condițiile ei, cât și la ceea ce El avea să trăiască în ultima Sa călătorie la Ierusalim. „Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor!” (Mt 10,16) – este „încurajarea” pe care o primesc ucenicii în momentul în care Isus îi trimite în misiune. Vorbind despre moartea și învierea Sa, „Isus a început să le spună ucenicilor că El trebuie să meargă la Ierusalim și să sufere mult din partea bătrânilor, din partea conducătorilor preoților și din partea cărturarilor, să fie omorât, iar a treia zi să învie” (Mt 16,21). Acest realism își are izvorul în adevăr, adică în însăși ființa lui Isus, care ni se revelează ca fiind „calea, adevărul și viața” (In 14,6). Regăsim același realism și în fericirile pe care ni le propune Isus, pentru că, intrând în dinamica indicată de ele, vom ajunge inevitabil să fim ocărâți și prigoniți. În mod fundamental, „un creștinism care nu deranjează are puține șanse de a fi autentic” (F. Varillon), iar trăirea fericirilor ne conduce tocmai spre nucleul autentic al creștinismului. Trebuie, totuși, să aprofundăm felul în care trăirea autentică a creștinului atrage inevitabil necazuri și prigoană. Chiar nu se poate altfel?

O precizare importantă: prigonirea, despre care vorbește Hristos, nu este nicidecum cea pe care unul sau altul o poate resimți în urma faptelor sale reprobabile; nu este nici cea care survine dintr-o stare psihologică surescitată și nici una închipuită de mintea cuiva, în încercarea de a-și motiva anumite atitudini. Ea apare, de fapt, ca o consecință a trăirii în adevăr. Pe bună dreptate, teologul iezuit francez François Varillon scoate în evidență principala caracteristică a fericirilor: „În fond, chiar dacă în Evanghelia după Luca sunt patru fericiri, iar în cea după Matei sunt opt, nu este decât una: fericiți cei care fac experiența existenței adevărate. A face această experiență înseamnă, în același timp și de nedespărțit, fericirea și crucea, cele două împreună. Căci creștinismul este legătura strânsă dintre fericire și cruce”. Într-adevăr, experiența existenței adevărate înseamnă a trăi cu Hristos, după cuvântul și după exemplul vieții Sale. De aceea, Crucea este inevitabilă, cum inevitabilă este și bucuria Învierii. Aceste două aspecte sunt mereu unite și mereu prezente în viețile creștinilor autentici. Și totuși, din ce cauză apar ocara, prigoana și cuvântul rău?

Poetul francez Charles Baudelaire (1821-1867) spunea că „frumosul este întotdeauna ciudat (bizar)”. Extinzând această expresie, se poate spune că însuși adevărul este, de asemenea, ciudat. Din acest punct de vedere, se înțelege motivul respingerii adevărului, pentru că oamenii nu acceptă ceea ce este „ciudat”. Moda lumii, de-a lungul timpurilor, a respins în mod sistematic „ciudățenia” adevărului, pentru că deranja. Cuvântul drept și curajos al Sfântului Ioan Botezătorul a fost anihilat în vâltoarea banchetului la modă al lui Irod, pentru a nu mai deranja cu forța sa conștiințele anesteziate de otrava păcatului. Crucea Fiului lui Dumnezeu este și ea semn al respingerii din partea oamenilor a adevărului iubirii lui Dumnezeu. Șirul exemplelor poate continua cu nenumărații martiri și sfinți creștini care, pentru că nu și-au aranjat viețile în rânduielile lumești la modă, au trebuit să îndure „batjocură și biciuire, și chiar lanțuri și închisoare, au fost împroșcați cu pietre, au fost tăiați în două cu fierăstrăul, au fost uciși cu sabia …; săraci, persecutați, chinuiți, ei, de care lumea nu era vrednică” (Evr 11,36-38). Niciodată, așadar, trăirea în adevărul lui Hristos nu a fost la modă, „ciudățenia” ei a fost respinsă de consensul păcătos al lumii.

Dacă așa stau, în realitate, lucrurile, sigur, pentru cei ce vor să le vadă în profunzimea lor, tendința foarte multor creștini este cea de a armoniza adevărul lui Hristos cu ne-adevărul lumii. Același teolog, François Varillon, spunea foarte categoric că „mii de oameni încearcă să cânte, în același timp, la două claviaturi: claviatura înțelepciunii lui Hristos și claviatura înțelepciunii lumii. Așa ceva nu se poate. Dacă alegeți claviatura înțelepciunii lui Hristos veți fi prigoniți, pentru că nu-i lăsați pe oameni să se tot învârtă roată”. Însuși Mântuitorul Hristos ne spune clar că „nu putem sluji la doi stăpâni … Nu putem sluji și lui Dumnezeu și lui Mamona” (Mt 6,24). Fericirea și împlinirea ne vin întotdeauna din slujirea unicului Stăpân al vieții noastre, Dumnezeu. Iar fericirea cerească, pe care-o promite Hristos celor ce suferă pentru El, nu înseamnă altceva decât fericirea de a iubi, adică cea care ne face să ieșim din egoismul propriu, din interesul și grija doar pentru propria noastră persoană. Și trebuie să recunoaștem că trăirea acestei fericiri implică sacrificiul, pentru că, în mod spontan, nu suntem preocupați decât de noi înșine. De aceea, accesul la fericirea iubirii trece inevitabil prin sacrificiul crucii.

Pr. Daniel AVRAM