Fericirea

RADU VIDA

Filosofii şi scriitorii au dat numeroase definiţii fericirii. Alegem una la întîmplare: „Fericirea este mulţumirea de sine”, scria bătrînul Aristotel. Sociologii zilelor noastre au o abordare cu totul diferită de înşiruirea cuvintelor frumoase ale oamenilor de litere. Diferenţierea nu constă numai în nevoia cuantificării calităţii vieţii, ci, mai degrabă, în defalcarea de multipli indicatori care să pună în evidenţă armonia, în afluxul vieţii moderne, dintre creşterea economică şi amenitate (de la latinescul amoenitas), ce defineşte caracterul agreabil al existenţei. Un recent sondaj al Worldwide Independent Network vine să infirme toate strădaniile empirice ale unei strălucite pleiade de cercetători şi să contrazică nobleţea definiţiilor date de-a lungul secolelor despre fericire. Ba, mai mult, aş zice, încorporarea unor cantităţi prea mari de… manipulare subţiază subiectul şi-l plasează la periferia cugetării umane. Ca parte a fericirii.

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare a realizat un index al celor mai bune ţări din perspectiva relaxării şi a echilibrului din viaţa profesională şi cea personală. Singurul lucru cu care putem fi de acord, dar care ţine strict de simţul comun, este că există, cu adevărat, ţări în care există salarii decente, iar viaţa poate părea mai relaxată. În rest, însă…

După ce ne spune că aşa şi pe dincolo, că s-au respectat criterii ştiinţifice (?!?) nedezvăluite însă publicului larg, „sondorii” alcătuiesc un clasament al celor mai fericite ţări. Există trei indicatori pe care, sincer, nu ştiu de unde i-au scormonit, din moment ce viaţa, cunoaşterea realităţilor din cele mai multe dintre ţările nominalizate spune că nimic nu poate fi adevărat. Sau aproape nimic. Aşadar: în ţările despre care se face vorbire se urmăreşte numărul celor care muncesc foarte multe ore pe zi, rata de angajare a femeilor cu copii şi timpul dedicat odihnei, distracţiei şi îngrijirii personale.

Să spunem de la început că, aceste perspective, n-au nici o legătură cu indicatorii sociologici de determinare a modului de viaţă (natura muncii, învăţămîntul şi calificarea profesională, rezidenţa şi timpul afectat pentru parcurgerea lui dus-întors, condiţii de igienă, informaţie şi cultură etc.) precum şi stilul de viaţă cu ale sale ţeluri ce valorizează condiţia umană.

Dacă vi se pare prea complicat, am să citez din studiul pe care, fără reţineri îl incriminez: Estonia este pe locul 12 şi are 0,03% angajaţi care muncesc foarte mult, 74% rata de angajare a femeilor cu copii şi 14,94 ore /zi pentru timp dedicat odihnei şi îngrijirii personale. În aceeiaşi ordine, Norvegia (locul 2) are 16,05 ore/ zi de chiul, Olanda (locul 3) 16,06 ore/zi de “destrăbălare”, iar Finlanda – (locul 4) , 15,95 ore pentru îngrijire personală.

Nu ştiu pe cine a vrut sondajul să păcălească: pe ei sau pe noi. Cred că şi pe unii şi pe alţii. Pentru că – oameni buni! – în ţările dezvoltate, iar sondajul pune pe primele 12 locuri ţări ca Germania, Franţa, Portugalia, Belgia, Elveţia, Suedia ş.a. – se munceşte pe rupte! 8 ore somn! O altă bună parte din „timpul liber” e consumat pe drumul de la serviciu/acasă şi, în foarte-foarte multe cazuri, se cere timp pe efectuarea muncii neterminate la locul de muncă şi finalizată acasă. Iar “acasă” nu înseamnă relaxare, pentru că începe al doilea job, munca pentru întreţinerea gospodăriei, creşterea copiilor şi cîte şi mai cîte. Dar: dacă toate astea le faci cu plăcere, se cheamă că ajungi la vorbele bătrînului Aristotel, Sau, mai aproape de zilele noastre, la spusa Sfîntului Augustin: „Fericirea e să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja”. Cît despre locul ţărilor dezvoltate şi înşiruite mai sus şi primul loc ocupat de… Fiji, poate fi o altă discuţie.

Sau nu.