FĂCLIA exclusiv! „Puccini rămîne Puccini, el a fost şi în România şi chiar la Cluj, iar prima sa Floria Tosca pe care a ales-o, dintre toate sopranele pentru premiera de la Roma, din 1900, a fost românca Hariclea Darclée”

• interviu cu celebra soprană RENATA  SCOTTO •
Montreal, iunie 2012, cea de a X-a ediţie a Concursului Internaţional de Muzică. La secţia Canto – preşedintă a juriului internaţional din acest an nimeni alta decît una din marile legende ale Operei, cu o carieră impresionantă de peste 100 de roluri în 45 de opere, un fenomen muzical, celebra Renata Scotto.
Marea soprană nu mai venise la Montreal de vreo 20 de ani şi a acceptat acum să facă parte din juriu, considerînd acest concurs drept unul dintre cele mai prestigioase din lume. Premiul I este în valoare de 50.000 $, cîştigătorului i se editează un CD şi i se oferă contracte. Mare păcat că, în toţi cei zece ani de existenţă a acestui festival, la cele trei discipline – vioară, pian şi canto – nu a participat, niciodată, un candidat din România, deşi noi, românii de aici, le-am oferi cazarea şi masa. Am avut şansa să o întîlnesc pe marea Renata Scotto de două ori, la Master Class, pe care l-a oferit la Muzeul de Artă din Montreal, şi la semifinala concursului, deoarece în seara Concerului de Gală, marea artistă părăsise deja Canada, avînd obligaţii în SUA, la New York – Westchester şi în Italia, unde activează ca profesoară şi regizoare. Acestea sînt preocupările ei actuale, acum, la vîrsta de 78 de ani!
I-am dăruit un album cu oraşul Montreal şi un CD jubiliar cu Orchestra simfonică din Montreal, iar artista mi-a dăruit, cu autograf, un CD al ei, înregistrat cu Orchestra Operei din Budapesta, conţinînd arii din opere de Verdi.
Renata Scotto s-a născut în oraşul italian Savona la 24 februarie 1934 şi a început să cînte în corul bisericii, unde s-a şi remarcat.
Vania Atudorei: Stimată doamnă Renata Scotto, cariera dumneavoastră este impresionantă. Lungă şi frumoasă, unică, peste 50 de ani de cînt şi, iată, peste 60 de ani de Operă. Cum a început ?
Renata Scotto: Aşa este, consider că am fost „fortunata”, cum se spune asta în franceză ?
V. A.: Chanceuse (în româneşte – norocoasă).
R.S. : Merci, trebuie să ştiţi că franceza mea, deşi o vorbesc curent, este o franceză… italiană, da, da, am fost norocoasă, pentru că Dumnezeu mi-a dat talent, sănătate şi o viaţă lungă. Am debutat la 15 ani în Trubadurul de Verdi, după ce am fost impresionată de marele Tito Gobbi într-un spectacol cu opera Rigoletto. La 16 ani am început să studiez canto la Milano, oraşul celebrului teatru de operă La Scala… La 18 ani cîntam în Traviata, iar la 19 ani am cîştigat Marele Premiu la un concurs cu 1000 de candidaţi. Apoi… nu m-am mai putut opri.
V. A.: Cîteva nume mari cu care aţi colaborat şi cîntat?
R.S.: Lista e foarte lungă, dar aş putea aminti pe Mirella Freni, Mario del Monaco, Renata Tebaldi, Jose Carreras, Luciano Pavarotti, Placido Domingo, Viorica Cortez – marea dumneavoastră mezzosoprană, supranumită cea mai mare Carmen a secolului XX – şi cu mulţi alţii. Cu Viorica am cîntat în opera Adriana Lecouvreur la Metropolitan Opera din New York, dar şi la Opera din Paris în Trubadurul, asta se întîmpla prin anii  ‘70, eu soprană, ea mezzosoprană. Ne completam foarte bine în roluri diferite, o femeie frumoasă, cu o voce frumoasă.
V. A.: Aţi spus că Puccini este unic prin sensibilitate şi profunzime, că este dificil şi că un artist aflat la început de carieră nu este bine să-l interpreteze pe Puccini, ci să îl lase mai la maturitate.
R. S.: Aşa este. Vedeţi, au fost trei opere de Puccini, pe care le-am cîntat vreme de peste 40 de ani şi despre care critica spunea că nimeni nu le cînta ca şi Renata Scotto: Boema, Madama Butterfly (Cio-Cio San) şi Suor Angelica. Acum îmi dau seama că la începutul carierei ar fi fost imposibil să sesizez şi să realizez toate subtilităţile pucciniene aşa cum am putut s-o fac la maturitate, deşi am făcut o excepţie interpretînd rolul Mimi din Boema la 26 de ani. Puccini rămîne Puccini, el a fost şi în România şi chiar la Cluj, iar prima sa Floria Tosca  pe care a ales-o, dintre toate sopranele pentru premiera de la Roma,  din 1900, a fost românca Hariclea Darclée.
V. A.: De multe ori în viaţă, cele mai frumoase lucruri sînt şi cele mai dificile şi-mi amintesc cum unii interpreţi temerari şi-au pierdut chiar vocea atunci cînd au forţat-o, cum a fost cazul lui Ludovic Spiess, care a acceptat să interpreteze rolul Prinţului Calaf din opera Turandot de Puccini la Opera din Stuttgart… Aş dori să vorbim puţin şi despre vocea umană, în comparaţie cu instrumentele şi despre faptul că aţi afirmat că opera rămîne cel mai complet şi mai complex act artistic, că este un gen care nu va muri niciodată.
R. S.: Văd că nu v-a scăpat mai nimic din afirmaţiile pe care le-am făcut la Master Class. Gîndiţi-vă că un instrument este pur mecanic, făcut din lemn, metal, plastic sau din alte materiale. Sigur că aici e foarte importantă virtuozitatea, originalitatea şi stilul interpretului. Vocea umană e cu totul altceva, rezultatul acţiunii cîtorva mici muşchi, de cîţiva milimetri, din corzile vocale umane, cu care se pot face intonaţii, coborîri şi urcări, tonuri în posibilităţi, practic, nelimitate, ceea ce face că aceeaşi piesă, interpretată de mai mulţi cîntăreţi, să nu sune niciodată la fel. Opera rămîne cel mai bogat gen artistic, deoarece aveţi reprezentată arhitectura, pictura, design-ul, istoria în decoruri şi mobilier, apoi dansul, teatrul, muzica orchestrală şi vocală. Trebuie să coexiste cel puţin trei artişti diferiţi în acelaşi artist: actor, cîntăreţ, dansator, în permanentă perfecţionare, muncă, îmbogăţire de repertoriu, turnee, sacrificii, avioane, hoteluri, succese sau decepţii, o existenţă deosebit de bogată în evenimente.
V. A.: Marile talente se remarcă la o vîrstă tînără sau, dimpotrivă, la maturitate ?
R. S.: O voce frumoasă se remarcă la o vîrstă tînără, numai că ulterior totul depinde de studii, de seriozitate, de perfecţionare şi de antrenament zilnic, de sfaturi bune şi de îndrumare, de un impresar bun, de alegerea unui repertoriu adecvat, a unei orchestre de calitate, deoarece complicitatea cu orchestra şi cu dirijorul este foarte importantă. Şi mai depinde, desigur, şi de circumstanţe, adică de noroc, la locul potrivit, la timpul potrivit. Constat, de exemplu, că aici, unii interpreţi, deşi talentaţi, nu şi-au ales un repertoriu corect, care să le pună în valoare calităţile vocale. În istoria operei au existat voci frumoase în tinereţe, care s-au pierdut, şi voci frumoase în tinereţe, care au devenit şi mai frumoase la maturitate.
V. A.: Soprana Renata Scotto s-a retras şi a făcut loc regizoarei de operă şi profesoarei de canto.
R. S.: Mi-am descoperit tîrziu vocaţia de a pune în scenă opere, iar pentru lecţii de canto şi Master Class am primit invitaţii atît de insistente, încît nu am putut să refuz, aşa încît acum îmi împart viaţa între Italia şi New York, în slujba Operei.
V. A.: Se poate spune că Renata Scotto e un exemplu de mare reuşită, şi profesională şi familială, care a ştiut să împace aceste două aspecte ?
R. S.: Eu cred că da. M-am căsătorit la 26 de ani cu un muzician, Lorenzo Anselmi, am doi copii – o fiică Laura şi un băiat, Filippo – şi în afară de această mică familie mai am marea familie a Operei, în care intră nu numai colegii artişti, dar şi dumneavoastră, publicul, de la care avem cea mai frumoasă răsplată: aplauzele şi dragostea pe care ne-o purtaţi, sincer şi fidel.
Prof. Vania ATUDOREI
Montreal, iunie 2012