FĂCLIA exclusiv: La braţ cu… „Băiatul din ultima bancă”

Cum… la braţ? Şi de ce tocmai cu „Băiatul din ultima bancă”, cine este el, de unde vine şi încotro se-ndreaptă? Ei bine, acesta e micul nostru secret, pînă cînd veţi fi pătruns în „miezul” interviului pe care protagonistul, „Băiatul” adică, ni l-a acordat, în premieră absolută. Cu sfială şi cu multă, foarte multă emoţie, ca în faţa marelui debut al vieţii. „Băiatul” care, cu talentul şi înfăţişarea sa de actor de film (potrivit unor voci avizate de la Bucureşti) i-a uimit pe toţi. „Băiatul” – absolvent al Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Cluj-Napoca !!!

Să spunem, pentru început, că în această seară de 16 februarie 2012, în Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti va avea loc premiera oficială a spectacolului cu piesa Băiatul din ultima bancă de Juan Mayorga (traducere din spaniolă de Luminiţa Voina-Răuţ), pus în scenă de regizorul Theodor Cristian Popescu.

Piesa aparţine unuia dintre cei mai importanţi dramaturgi ai momentului, dublu laureat al Premiului Naţional pentru Teatru în Spania, premii cărora li se adaugă numeroase alte distincţii importante. Autor incitant şi surprinzător, Juan Mayorga este profesor de dramaturgie şi filosofie la Real Escuela Superior de Arte Dramatico din Madrid şi are o dublă specializare, în matematică şi filosofie – studii finalizate printr-un doctorat.

Băiatul din ultima bancă este o piesă despre maeştri şi discipoli; despre părinţi şi copii; despre oameni care au văzut prea mult şi oameni care învaţă să privească. O piesă despre plăcerea de a te amesteca în vieţile altora şi despre riscul de a confunda viaţa cu literatura. O piesă despre cei care aleg ultima bancă: aceea de unde se văd toate celelalte. Să ne aşezăm undeva, chiar şi cu gîndul, într-unul din rîndurile Sălii Amfiteatru şi să-i privim, alături de actorii consacraţi ai TNB – Mihai Călin, Diana Dumbravă, Brânduşa Mircea şi Dan Tudor – pe mai tinerii lor colegi Rareş Florin Stoica (în rolul băiatului) şi Andrei Chiran, pentru a ne convinge cum şi de unde se vede mai clar realitatea, într-un spectacol ce aminteşte de montajul cinematografic, prin suprapunerea acţiunilor şi a timpilor naraţiunii. Modernitatea cadrului este completată armonios de creaţia scenografică a Lilianei Cenean şi a lui Ştefan Caragiu şi de muzica lui Vlaicu Golcea.

• Deschidem acest dialog cu „Băiatul” punîndu-i întrebarea firească: cine eşti?

– Mă numesc Rareş Florin Stoica, sînt din Sibiu şi am absolvit, în 2011, Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul UBB Cluj-Napoca, la clasa d-lui profesor Miklos Bacs, asistenţi Irina Wintze şi Camelia Curuţiu.

• De unde aplecarea către arte, din familie poate, sau „microbul” s-a fixat tocmai pentru că a găsit un teren fertil?

– Părinţii m-au susţinut foarte mult, mama chiar cochetînd puţin cu teatrul în perioada liceului. Am ştiut şi mi-a plăcut întotdeauna ideea de a fi în faţa spectatorilor, ideea de a putea transmite oamenilor cîte puţin din universul nostru, iar teatrul este un loc umil, din care ne hrănim şi din care putem oferi. Am avut ocazia să am un profesor model minunat, actor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, de la care „am furat” o măsură, măsura pe care eu trebuie să o disec şi să o cresc. Momentan sînt student la master, la U.A.T.C., la clasa d-lui profesor Gelu Colceag.

• De care dintre actorii clujeni te-ai simţit mai aproape ca temperament, mod de trăire şi abordare a partiturilor actoriceşti?

– De Bogdan Zsolt Andras, pentru modul în care abordează fiecare caracter. Şi de Irina Wintze, pentru că se apropie, oferind fiecărui rol sensibilitate, astfel făcîndu-l să rezoneze în fiecare spectator.

• Ţi-ai pus vreodată problema ce preferi: teatrul sau filmul?

– Nu aş putea spune dacă prefer scena sau filmul, pentru că, deocamdată, am lucrat la un singur spectacol de teatru, în calitate de profesionist. Cred şi sper că filmul va veni atunci cînd va fi momentul.

• Cum vezi debutul tău pe scena Teatrului Naţional Bucureşti – ca o uriaşă şansă de afirmare?

– Din start trebuie să precizez că, datorită d-nei profesoare Raluca Sas-Marinescu, am aflat de audiţia care se desfăşura la TNB şi cu această ocazie ţin să-i mulţumesc. Sincer, nu m-am gîndit niciodată că voi avea onoarea să joc pe scena Naţionalului bucureştean, dar mi-am dorit cu ardoare acest lucru. Aş face o mică paranteză: cred şi sînt convins că dacă ne dorim cu adevărat ceva, o să vină momentul cînd ceva-ul acela va deveni realitate. Am avut emoţii puternice la acea audiţie. În prima zi am avut de prezentat un monolog al lui Claudio din piesa Băiatul din ultima bancă. Tremuram, îmi transpiraseră palmele, dar regizorul Theodor Cristian Popescu a instaurat o atmosferă prietenoasă şi relaxată. M-am prezentat şi a doua zi: aveam de susţinut două scene diferite, una cu German – profesorul de literatură interpretat de actorul Mihai Călin – şi cea de a doua cu Ester, mama colegului meu Rafa, actriţa Diana Dumbravă. Am plecat zîmbind. Nu ştiam dacă voi primi sau nu rolul lui Claudio, dar mai acumulasem o experienţă şi asta era perfect, pentru că un actor trebuie să ştie să lucreze cu el însuşi şi cu trăirile pe care le întîlneşte. Într-adevăr, poate fi o şansă că debutez pe scena Sălii Amfiteatru de la TNB. Mai important însă mi se pare faptul că sînt înconjurat de oameni extraordinari şi de o echipă profesionstă: Mihai Călin, Brânduşa Mircea, Dan Tudor, Diana Dumbravă, Andrei Chiran, şi el masterand la Tîrgu Mureş; şi partea din culise: Luţu Scobeniuc, Mădălina Ciupitu, doamnele cabiniere, echipa tehnică – toţi oameni formidabili!

• Ce roluri ţi-ar plăcea să joci?

– Roluri cît mai grele, roluri care să mă pună în încurcătură, roluri de căutare interioară, roluri sensibile şi vulnerabile.

• Cum este rolul pe care-l joci în Băiatul…, ai intrat cu plăcere în „pielea” personajului Claudio ? Şi cum te-ai acomodat cu cerinţele regizorului şi cu munca în echipă ?

– Claudio este un mic „pervers” de 17 ani, cu care am destul de multe puncte în comun. La început mi-a fost destul de greu să înţeleg caracterul lui, asta pentru că eu, Rareş, în anumite situaţii, mă comport ca şi el. Din această cauză, au intervenit anumite bariere pe care le-am creat singur, dar, cu timpul, le-am eliminat, una cîte una, pînă cînd Claudio a devenit real. La prima lectură am avut emoţii destule şi nu am avut timp să-i observ pe cei din jur. Începînd cu a doua zi, însă, am încercat să fiu cît mai flexibil şi să mă pliez pe stilul realist, mimetic, pe care l-a abordat regizorul. Pot spune că am avut parte de o echipă care m-a acceptat încă de la început, care m-a ajutat foarte mult şi care mi-a dat încredere.

• Este o „dulce povară” să joci pe scena celui mai important teatru al României?

– Simt o anume presiune, dar e o presiune care mă face să merg mai departe. Acum cîteva zile am pierdut-o pe bunica şi îmi pare rău că nu a ştiut exact cu ce „mă ocup” eu, deoarece ajunsese la o anumită vîrstă. Acum, sînt sigur că ştie şi vreau să-i ofer ei acest minunat rol.

***

Acesta e, aşadar, tîlcul vorbelor de la început, acesta este pretextul ivit pentru a vorbi despre maeştri şi discipoli, despre speranţe şi vise, aceasta este semnificaţia dialogului „la braţ”, în care ne-am angajat – ziarist şi actor – cu totală deschidere şi, mai ales, cu încredere în ceasul cel bun de astăzi şi din anii care vor veni pentru Rareş Florin Stoica: astăzi, „Băiatul”, mîine, cine ştie?

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro

Fotografii: Augustin Bucur