Extinderea europeană: Preţul bunelor sentimente

Le Monde

O nouă extindere europeană? În loc de 27 de membri ai Uniunii Europene şi 17 membri ai zonei euro, vor fi 28 de membri ai UE şi 18 membri ai eurozonei. În data de 1 iulie, Croaţia va adera la UE, în timp ce zona euro se va extinde la rîndul său, în 2014, cu un nou membru – Letonia. “Iată un semnal bun! Europa este încă atractivă”, se bucură eurofilii, în timp ce zona euro este ameninţată, iar legitimitatea UE – contestată.

“Noi membri… Să ne scutească! Lituanieni? Cunoşti vreunul? Eu personal, nu”, perora în 2005, împotriva extinderii UE spre Est, politicianul francez de stînga Jean-Luc Melenchon, candidat în alegerile prezidenţiale din 2012. Totuşi, Melenchon a acceptat să examineze dialectica franceză privind extinderea.

Parisul a preferat întotdeauna o UE suprapusă peste frontierele fostului Imperiu Carolingian, pentru a face din Europa “demultiplicatorul puterii sale” şi a profita de slăbirea Germaniei după 1945. Prăbuşirea Zidului Berlinului a zădărnicit această ambiţie: Germania se regăseşte din nou în inima Europei reunificate.

În ceea ce priveşte zona euro, Franţa a adoptat o strategie contrară: este bună o uniune monetară între “oameni serioşi” – Franţa, Germania şi ţările Benelux – însă ar fi utilă şi invitarea unor ţări latine, pentru a evita tete-a-tete-ul cu puternicul său vecin german. Prost calcul: la 20 de ani după, Germania este din nou ultradominantă într-o uniune monetară în care economiile din sud nu au rezistat. Voite sau inopinate, valurile de extindere au redus influenţa franceză. Trebuie, într-o manieră tipic franţuzească, să acuzi noii membri de deziluziile francezilor privind Europa?

Marşul spre Europa sau euro se dovedeşte mereu virtuos. Acesta este singurul moment cînd UE dispune de putere de coerciţie asupra candidaţilor şi face politică. Normalizarea relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo, pecetluită la 19 aprilie anul curent, la Bruxelles, nu ar fi fost posibilă fără perspectiva aderării Serbiei la UE. Dimpotrivă, o ţară fără perspectivă europeană poate regresa, asemenea Turciei, unde forţele proeuropene sînt descurajate de refuzurile occidentale.

Dinamica este similară şi în ceea ce priveşte marşul spre zona euro, dirijat de Bundesbank, gardianul respectării de durată a criteriilor de la Maastricht. Niciodată francezii, italienii şi spaniolii nu şi-au coordonat atît de mult eforturile precum au făcut-o la mijlocul anilor 1990, ca să se califice pentru moneda unică.

România şi Bulgaria, care au aderat la UE la insistenţele Franţei, ce dorea să construiască o contrapondere la presupuşii aliaţi ai Berlinului, “sînt corupte şi îşi maltratează minorităţile rome”, iar Europa este dezarmată, cum este şi în faţa derivei autoritare a Ungariei lui Orbán Viktor. Cu toate acestea, situaţia ar fi fost şi mai rea dacă aceste ţări ar fi rămas în afara Europei, iar acest argument proextindere este unul decisiv.

Lucrurile stau altfel pentru ţările care au întreprins, fără a fi suficient de bine “înarmate”, călătoria fără întoarcere spre zona euro: moneda unică se dovedeşte un accelerator al catastrofei. Desigur, pe termen scurt totul este permis: tutela pieţelor şi a Bruxellesului dispare, ratele dobînzilor scad, aliniindu-se celor ale Germaniei şi provocînd un bum economic artificial. Apoi realitatea se răzbună, după cum dezvăluie soarta ţărilor din sudul Europei după criza din Grecia. Arma devalorizării nemaiputînd să fie accesată, singura soluţie este deflaţia internă, cu scăderea preţurilor şi salariilor. Grecia în mod sigur, Portugalia fără îndoială au fost atenţionate în legătură cu o asemenea provocare.

În mod cinic, Franţa ar putea afişa indiferenţa. Dacă ungurii optează pentru un regim autoritar, aceasta nu este treaba lor? Dacă romii sînt maltrataţi de guvernele bulgar şi român, este Franţa responsabilă? Dacă grecii şi ciprioţii plătesc pentru erorile lor, ce poate să facă Franţa? Falimentul Greciei a fisurat toată zona euro; extinderea cu România şi Bulgaria va sfîrşi prin delegitimizarea spaţiului Schengen şi de liberă circulaţie a persoanelor, în situaţia în care problema romă nu va fi rezolvată; intrarea de noi membri a privat de legitimitate democratică Comisia Europeană, cu cîte un comisar pentru o ţară. Comisia a devenit sindicatul ineficient al unor mici state orientale sau insulare. În mod clar, sechelele extinderii nu pot fi trecute cu vederea.

Europenii jură că de acum încolo îşi vor lua cele mai mari precauţii. Miniştrii de finanţe ai Franţei şi Germaniei, Pierre Moscovici şi Wolfgang Scheuble, i-au solicitat Comisiei Europene şi Băncii Centrale Europene (BCE) să examineze fără concesii candidatura letonă la euro. Acum sîntem “dubitativi”: cine garantează că acest stat baltic, astăzi performant, nu va cunoaşte mai tîrziu soarta Sloveniei, dată mai ieri drept model, dar care în prezent abia îşi trage sufletul? Cine va îndrăzni să-i spună “nu” Poloniei, care preconizează un referendum privind euro? Alături de UE, nimeni nu ne va face să credem că Serbia respectă criteriile democratice, teorie prealabilă pentru a iniţia negocierile de aderare.

În realitate, nicio exigenţă serioasă nu va putea fi impusă atîta vreme cît ţările fondatoare vor fi incapabile să propună o viziune privind viitorul. Astăzi, UE are un singur proiect politic: să se facă ajunsă din urmă de cei care au pierdut plecarea din gară a trenului european. Iar aceasta a fost secolul trecut.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.