Expoziţie aniversară: „Gheorghe Iacob sau despre geometriile variabile ale cîmpiei”

 bucuresti-1-2521• 2 – 20 septembrie 2015. Vernisaj: miercuri, 2 septembrie 2015, ora 18 •

La împlinirea vîrstei de 90 de ani, Gheorghe Iacob (născut la 5 septembrie 1925, Scutelnici-Buzău) coboară din Galeria artiştilor români longevivi pentru a aduce clujenilor darul nepreţuit al artei sale feerice. Uluitoarea sa operă s-a plăsmuit, timp de peste 70 de ani, într-o cadenţă tumultoasă, favorizată de mediile solare ale sudului, scăldată în lumină, străbătută de transparenţele difuze ale unui soare fierbinte sau, dimpotrivă, agregată în structuri metaforice, neguroase, care mărturisesc sacadat o spectaculoasă contopire a sentimentelor care ţine de geometria mai complicată a spiritului cîmpiei şi luncilor străbătute de rîurile fertile care coboară văile Carpaţilor. Acest patriarh al Cîmpiei bărăgane, care poartă în desaga minţii sale încă foşnetul aspru, dar suculent, al ierbii adăpostind dropii, iepuri şi sitari, ecoul legănat al asfinţiturilor care înroşesc cerurile grigoresciene, depărtările vuind neliniştite de tălăngi şi mugete de animale în aşteptarea marilor popasuri la „Orăţii” cu nunţi, petreceri şi belşuguri cîmpeneşti, a început cam de prin 1967 să deşarte din povara sa o „geologie”a formei translucide, sclipitoare, trecînd de la senzorialul factice, uclujposterv4şor cenzurat, la asceza diafană a abstracţiunii, înlocuind, cu alte cuvinte, sonoritatea sălbatică şi primară a simţurilor cu orchestraţia rafinată, dar rămasă vie, îmbelşugată cromatic a percepţiei educate. Cîmpul care păstra solemnitatea tragică a unui concept al ne-desăvîrşirii a început să semene cu ogorul semănat, brăzdat de gîndurile omului – ca şi de uneltele lui! – sculptînd un „asediu” al formei neapărat pre-existente, dincolo de revărsarea optică a realismului, cu care ne amăgeşte natura. Adîncind şi concentrînd elanurile sale cognitive, a început să mînuiască cu uşurinţă altă limbă care, dacă nu e filozofică, e cel puţin „academică”, rînduită să exprime formele care palpită sub crusta aparenţelor naturii. Virtuozitatea acestui limbaj pare să ducă opera sa la desăvîrşire. Nimic în plus, nimic în minus, orice adaos, orice reziduu, tind să producă altceva, reproducîndu-se pe sine ca sub porunca unui impuls genetic, descoperind mereu, în ciuda sintezelor impuse, o altă diversitate în aceeaşi unitate. Operînd între abstracţie şi intropatie – polaritatea de mult consacrată de Worringer –, Gheorghe Iacob a depăşit rutina unei modernităţi care înseamnă refugiul într-un spaţiu spiritual deschis, subiectiv, idealist, anti-realist, care refuză concluzia precipitată a filozofului, proclamîndu-şi o independenţă ideală pentru exprimarea sa liberă. Etichetat altădată, cu încruntare maniheistă „formalist” al acelei epoci revolute în care „doctorul” Kovalenko trata artistul român de „boala speciei”, iar „remediile naturiste” ţineau băbeşte artele atîrnate în „cîrligul” puterii, artistul a răzbit peste timpurile aurorale ale acelui început maculat de subterfugii şi „strategii” degradante, devenind astăzi, din perspectiva trecerii timpului, autorul unei opere definitive, complexe, cu principii clare, urmărite asiduu de-a lungul vieţii, un artist definitoriu pentru abstracţionismul românesc, dacă această poetică mai poate suporta ingredientele panaşului naţional, aşa cum îl purtau cu mîndrie autohtonă ţărăncile epocii semănătoriste. Cîtă seninătate, atîta discreţie şi sensibilitate, pentru acest om al cîmpiei exersînd să pătrundă geometriile variabile al unui relief altădată înţeles prin imobilitatea sa monumentală, prin platitudinea lipsită de spectaculozitate formală, explorat, însă, cu infinită afecţiune pentru a scoatebucuresti-1-289 la lumină „cîmpurile” energetice şi dinamismul intrinsec al structurilor sale ascunse. Prezenţa sa la Cluj cu această expoziţie monumentală – o sinteză a întregii sale opere – semnifică cel puţin două aspecte majore ale artei noastre din ultimul secol. Pe de-o parte, artistul aduce astfel o înaltă apreciere artei ardelene şi publicului educat de aceasta şi, pe de altă parte, furnizează un model de continuitate creatoare la care pot privi, cu interes şi surprinzătoare revelaţii, iubitorul de artă din această parte a ţării. Arta clujeană a practicat cu interes (nu numai formal!) soluţiile abstracţionismului modern, deşi, uneori, apatic, fără convingere fermă, cu o anume frivolitate a experimentului, dar ce vedem astăzi pe simezele Muzeului de Artă clujean consacră, o dată mai mult, un artist şi o operă consolidată nu numai ca faptă istorică articulată prin amploare şi expresivitate monumentalului, dar şi prin poetica genului, conţinînd, prin reverberaţii lirice, arta premergătorilor inaugurali de la începutul secolului. Se cuvine să privim cu recunoştinţă această operă, îndreptînd mulţumirile noastre inimosului colectiv de specialişti ai Muzeului de Artă, condus cu inteligenţă şi sensibilitate profesională de Domnul Lucian Nastasă- Kovács.

Radu Vasile

Dan Hăulică (2008) : « Atent să nu piardă urma înaintării lui adevărate, artistul s-a învoit, spre a-şi circumscrie rodnicia, la un triplu receptacol – Dalles, Castelul Mogoşoaia, Galeria «Dialog» – care să adăpostească în cheie complementară, distinct şi suplu, revelaţiile acestei sinteze: peste bariere simplu cronologice şi peste fragmentări irelevante. (…) Spiţa lui se trage din părţile adîncite ale Bărăganului de jos – cum ii zice pictorul – şi locurile astfel evocate duc înspre Dor Mărunt şi înspre legănarea de nostalgii pe care ne-o aşterne, fără greş, Odobescu. În satul său, Scutelnici, dăinuia amintirea călăraşilor cu schimbul, cîmpia imensă, deschisă neistovit mirajului, explică un fel de statornică aşteptare, pe care i-o detectez în frînturile de biografie. (…) Împiedicat samavolnic să-şi obţină diploma de absolvire, ca şi Bitan, Almăşanu, Geta Brătescu şi alte meritorii talente, lovite culpabil, Iacob nu cedează reacţiilor de ordin resentimentar, căcit rebuie – ştie bine-să se confrunte cu probleme ale expresiei, altfel importante, dincolo de conjuraţia mediocrilor, înfipţi în interdicţii anti-picturale.»

De altfel, în cele şase decenii de activitate, Gheorghe Iacob a participat la majoritatea Bienalelor de Pictură şi Sculptură, a Saloanelor Municipale şi la manifestări cu program complex: între 1957 şi 1996 a participat la 10 expoziţii în ţară; a expus la Paris (1968, Galeria Lambert – „Six jeunes peintres Roumains”), Haga (1969, Mesdag – „8 artişti români”), Atena (1984, Muzeul Naţional de Artă Contemporană – Expoziţie de pictură) şi Lyon (1990, Expoziţia Municipală) alături de alţi artişti români; între 1966 şi 1988 a participat cu lucrări la o serie de expoziţii internaţionale în Bulgaria, Anglia, Polonia, Italia, Siria, Iran, Cehoslovacia, Germania şi URSS”.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.