Expoziţia: MADONE VENERE MODERNE

ARTEXPERT GALLERY din Cluj-Napoca (Str. Iuliu Maniu nr. 10) invită publicul astăzi, 5 iunie 2012, ora 18, la vernisajul expoziţiei MADONE VENERE MODERNE a artiştilor Andreia CISMAŞIU şi Marian FURTUNĂ. Expoziţia este deschisă în perioada 5 – 26 iunie 2012 (L-V, 9-17).

Viziunea picturală asupra femeii ilustrează, de-a lungul timpului, două idei fundamentale: prima exprimă magnificenţa chipului feminin aureolat de nimbul sacerdotal al puterii de procreere şi de ocrotire al mamei, a doua, forţa de atracţie a naturii feminine care subjugă bărbatul şi dă chip acelei frumuseţi virginale, irezistibile, al cărei ‘’motor’’ genetic este erosul. Prima compune o etică a sacrificiului, a durerii, a milei şi a iertării, formele cele mai pure ale iubirii necondiţionate, cea de-a doua declanşează pasiunile, dezlănţuie simţurile, stîrneşte bucuria şi pofta pentru viaţă, împlineşte sensurile ei, exprimă fericirea umană. Într-o formă sau alta, fiecare fiinţă umană trece succesiv prin aceste ipostaze existenţiale, fie că este sau nu conştientă de ele. În interiorul acestei alterităţi, fiecare femeie este pe rînd veneră şi madonă, chiar dacă se scaldă în mlaştina tulbure a unor ‘’iubiri’’ liminale sau uită îndatoririle matrimoniale. Rămîne meritul artiştilor să aşeze din loc în loc efigii, să decoreze acest univers prozaic lumesc cu ipostazele unei idealităţi modelatoare, să plăsmuiască pentru noi acele sacralităţi care ne feresc de rău.

Sînt puţini acei artişti contemporani, tineri mai ales, în afară de Andreia Cismaşiu şi Marian Furtună, care să se aplece cu atîta seriozitate gravă asupra acestei magnifice teme a artei, abordînd cu un idealism înălţător un subiect ubicuu al vechii arte, atît de rar întîlnit astăzi şi înţeles dintr-o perspectivă atît de modernă.

NĂLUCIRI  ŞI  PLĂSMUIRI
O astfel de pictură ‘’cu năluciri şi plăsmuiri’’, de o modernitate rafinată, practică cei doi artişti: realismului vulgar îi ia locul o altă ‘’realitate’’ onirică, cea a visului care ‘’se întrupează’’ sau cea a visului ‘’care se pierde’’, dispare de pe ecranul minţii, senzaţiile şi ‘’realitatea’’ simţurilor estompîndu-se. Această pictură vrea să alunge orice senzorialitate pasageră, orice materialitate vulgar-senzitivă şi să le înlocuiască cu ‘’stări’’ afective de graţie, cu ‘’delicii’’ intelectuale prin care cei doi ‘’comunică’’ mai mult despre sensibilitatea şi caracterul lor personal decît ar face-o simpla notaţie a realităţii, oricît ar fi ea de glorios figurativă sau de abil orchestrată prin meserie.

Putem vorbi, în cazul Andreiei Cismaşiu, eventual, de un ‘’realism’’ psihologic, autoarea pornind de la ‘’realitatea’’ imediată a fotografiilor sau a unor jurnale-manuscris. Această materie primă este însă ‘’topită’’, amalgamată de ‘’retortele’’ unor experienţe imediate, triste, sub presiunea inhibantă a unei sensibilităţi puternic ordonatoare. Cîtă pictură, atîta poezie! Putem vorbi de ‘’onirism’’ prin puterea ei de a pune stavilă viului, unei realităţi crude, agresoare, trăind într-o ‘’lume secundă’’, fragilă şi fantomatică. O lume ca un ecou care se pierde treptat sub vălurile unor adîncimi cicatrizate, devenite istorie sentimentală. Rămăşiţele unui univers afectiv patetic, sfărîmat, prin care drama este depăşită. Este exact acel moment al istoriei ei ca artist în care venera devine madonă: deşi victimă, ea iartă, împărtăşeşte durerea umană şi devine o întruchipare a compasiunii. Stilul său plastic, care împrumută ceva din aparenţa frenetic-decorativă a lui Klimt, nu rosteşte însă o istorie exuberantă, ci realitatea patetică a unui spirit care evadează, purtat de aripile unui imaginar vindecător.

Mesajul ei este fără dubiu: ne arată cît de frumos poate fi urîtul! Ce poţi pretinde mai mult de la un artist? E o alchimie secretă de extracţie flaubertiană, sau este un vis ‘’la umbra fetelor în floare’’, cu aromă proustiană.

Tot astfel, plăsmuirile ‘’melodramatice’’ ale lui Marian Furtună: madone şi îngeri care au exacerbarea şi tensiunea expresivă a formei centrate pe simplitatea simbolică epurată a corpului uman. Dacă n-ar depăşi dogmatismul imageriei religioase, ele n-ar putea avea acea forţă magnetică aplicată contorsionist, care ne trimite la o suprarealitate. De onirism putem vorbi şi aici, dar nu de tandrele plutiri halucinante ale Andreiei, ci de un ‘’delir’’ al expresivităţii corporale care enumeră repetitiv tocmai acele elemente ale corpului care îl fac pe om altceva decît ‘’bestie’’ umană. Chipul şi mîinile prinse în acolada decorativă a formelor, în filigranul abstract al liniei unduite, în exacerbarea expresionistă a unor postúri căutate ale frumuseţii renascentiste, boticelliene, sau în abilitatea imaginară a maeştrilor manierişti.

Există şi în această pictură o inserţie a modernităţii care face din arabescul formei şi din vitalismul cromatic sindromul unei fascinaţii a viului. Şi prin care venerele sale sînt altceva decît o exhibiţie a sexului. Ele reprezintă o natură ‘’îmbunătăţită’’ şi ‘’catehizată’’ de ordinea convivă şi de iubirea morală, pentru care legea dintîi este perpetuarea şi preamărirea frumuseţii umane, ca măsură a tuturor lucrurilor. Vălurile şi drapajele sale au altă logică decît aceea de a acoperi părţile ruşinoase ale corpului uman. Ele compun împreună cu forma carnală edificii estetice care se suţin reciproc şi elogiază pasionant nuditatea asexuată, eterna trecătoare frumuseţe androgină, tinereţea care dă mereu omului forţa de a stăpîni universul.
VASILE RADU