Există un şablon al îndepărtării dictatorilor?

Financial Times

Cine dintre cei aflaţi la vîrsta adultă, în 1989, nu a urmărit iar şi iar filmul brut care arăta uimirea de pe faţa lui Nicolae Ceauşescu atunci cînd se afla în balconul clădirii Comitetului Central din România într-o zi rece din decembrie? Ca de atîtea ori înainte avea în faţă muncitori din fabrici aduşi cu autobuzul pentru a-l aclama. Cu toate acestea, în timp ce privea cu fascinaţie, s-a auzit scandat numele oraşului “Timişoara”, unde forţele sale au masacrat zeci de protestatari.

Acesta a fost modelul “de basm” pentru înlăturarea lui Hosni Mubarak. Apoi a venit varianta mai violentă a temei: căderea lui Muammar Gaddafi, care a declamat pînă în ultima clipă despre revenirea lui iminentă. Pentru cei suficient de norocoşi să trăiască în libertate, este uşor să crezi că morala este clară: toţi dictatorii sînt mulţumiţi de sine iar în final se prăbuşesc. Sic sempre tyrannis! (Aşa vor păţi întotdeauna tiranii!)

Dar aşa cum ştie prea bine profesorul George Ayittey, consilierul lui Obama şi autor şi analist veteran privind Africa, o astfel de dramă este doar deznodămîntul. Este mult mai greu să-i dai jos pe dictatori decît să convoci o mulţime, ca în Piaţa Tahrir. Iar intervenţia militară occidentală, deşi şi-a răsturnat ţintele în Libia şi Irak, nu este un şablon ce ar trebui să se aplice peste tot. Indiferent de cît de atroce este reprimarea în Siria, puţini se aşteaptă ca Occidentul să intervină.

Mai degrabă, aşa cum a arătat cu claritate Ayittey în ultima sa carte, subminarea dictatorilor este o ştiinţă care necesită timp şi gîndire. El admite în mod corect că există o lecţie durabilă odată ce o revoluţie este în curs: de îndată ce unităţile armatei îşi schimbă direcţia, sfîrşitul este previzibil. Motivul principal pentru care majoritatea din regiune se aşteaptă ca Assad să se mai menţină un timp, este faptul că soldaţii au dezertat ca indivizi, nu în masă. La urma urmei, numai atunci cînd mulţimile din România au putut striga cu încredere “Armata e cu noi!”, soarta lui Ceauşescu a fost pecetluită. Robert Mugabe din Zimbabwe a sfidat logica politică şi s-a menţinut în primul rînd pentru că a păstrat şefii de securitate de partea sa.

Ayittey este însă mai interesat de situaţia pe termen lung. În viziunea sa, tiranii sînt în cele din urmă osîndiţi, dar oamenii nu ar trebui să fie atraşi de scenariul alternativ, uneori tentant, al unui om forte reformist. El susţine că este o himeră să crezi, aşa cum susţin mulţi oameni de afaceri, că reformele economice ar putea duce în cele din urma la liberalizare politică: nu este de acord cu simpatia Occidentului faţă de reformatori autoritari economici precum Paul Kagame din Rwanda. Astfel de sisteme pot atinge prosperitatea pe termen scurt, spune el, dar ea nu va dura.