Există un popor secuiesc?!

Ilie CĂLIAN

UDMR şi-a ţinut promisiunea – aceea de a încerca să potolească agitaţiile extremiste în jurul “steagului secuiesc” şi a autonomiei aşa-zisului Ţinut Secuiesc. Adică, liderii UDMR nici nu şi-au mobilizat public susţinătorii să participe la mitingul de duminică, de la Tg. Mureş, nici n-au participat fizic la miting. Dar nici nu au făcut ulterior comentarii relevante, de delimitare de pretenţiile de autonomie teritorială a Ţinutului Secuiesc şi de federalizare a României. De altfel, cu tot tărăboiul declarativ, mitingul nu poate fi considerat un mare succes al forţelor conduse spiritual de Tökés Lászlo – Consiliul Naţional Secuiesc, Partidul Popular al Maghiarilor din România şi Partidul Civic Maghiar. Deşi au fost aduse şi “forţe” din Ungaria şi din alte judeţe din Transilvania, nu s-a ajuns la cifra dorită de organizatori – adică minimum 5.000 de participanţi. E adevărat, s-au organizat manifestări similare la Budapesta şi în alte trei oraşe din Ungaria şi s-au preconizat proteste în faţa ambasadelor şi consulatelor româneşti din unele ţări din Europa, din Statele Unite şi din Canada, cu ajutorul emigraţiei maghiare, dovedindu-se, astfel, că s-a intenţionat internaţionalizarea problemei. (De altfel, a fost invitat şi reprezentantul unui partid secesionist din Catalonia, Spania, care, probabil, nu prea ştie despre ce este vorba în România, în legătură cu “poporul secuiesc”.)

Nu este mai puţin adevărat că nici reacţiile Guvernului şi partidelor româneşti nu au fost, nici de această dată, clare, fie din ignoranţă, fie din mărunte calcule conjuncturale. Ar fi, însă, cazul ca, pînă la urmă, să fie clarificată “chestiunea secuiască” şi toate pretenţiile de autonomie teritorială.

Am mai semnalat faptul că atît reprezentanţii secuilor, cît şi aceia ai maghiarilor folosesc termeni care creează – intenţionat?! – o anume confuzie în rîndul românilor prea puţin cunoscători ai istoriei României, în special a Transilvaniei, şi a relaţiilor sale cu Ungaria. Liderul Consiliului Naţional Secuiesc, Izsák Balázs, a citit o petiţie, destinată Guvernului României, în care protestează “împotriva unei regionalizări care lezează interesul şi existenţa poporului secuiesc” şi cere autorităţilor române să înceteze deîndată “hărţuirea maghiarilor şi secuilor”. Mai departe, se cere Guvernului să înceapă deîndată (abundă termenii ultimativi) pentru autonomie şi “libertate pentru poporul secuiesc”.

Este, deci, clar că, pentru Consiliul Naţional Secuiesc, există un popor sau o naţiune secuiască, alături de cel/cea maghiar(ă). Dacă este chiar aşa, atunci chestiunea trebuie examinată cu toată seriozitatea de Guvernul României, care ar trebui, totodată, să solicite şi părerea Guvernului Ungariei. Mai precis, atît Ungaria, cît şi restul maghiarimii ar trebui să se exprime clar asupra chestiunii, întrucît secuii nu au limbă proprie, ci au pierdut-o în favoarea limbii maghiare. Or, un popor fără o limbă proprie e cam greu de acceptat de concepţia curentă. Cît despre invocata autonomie a secuilor, iarăşi este de observat că tocmai constituirea Austro-Ungariei a pus capăt privilegiilor autonome ale secuilor şi “scaunelor” secuieşti – problemă de discutat tot la Budapesta, în primul rînd, între unguri/maghiari şi secui – dacă tot se discută de pe poziţiile istoriei medievale a secuilor.

Alături de chestiunea limbii secuilor şi a altor elemente care definesc un popor sau o naţiune (şi asta e ceva mai mult decît o nuanţă), se mai pune o altă problemă: numărul celor care se consideră secui. În condiţiile în care sub 500 de persoane s-au declarat secui – şi nu maghiari -, cu ce drept vorbesc în numele lor cîteva mii de participanţi la acel miting – şi, permanent, reprezentanţii maghiarilor?! Dar chiar şi aşa: ar putea cei autodeclaraţi secui să şi demonstreze că sînt un popor, cu drepturi de autodeterminare, aşa cum ONU defineşte aceşti termeni? Iar dacă s-ar întîmpla asta, atunci organizaţiile politice, culturale, economice, sociale etc. ale maghiarilor ar trebui să se dea deoparte, neputîndu-se implica în cererile secuilor pentru drepturile lor, diferite de ale maghiarilor.

Evident, “chestiunea secuiască” este ridicolă în sine. Altul este tîlcul: pretenţia Ungariei de a folosi minoritari maghiarofoni pentru a putea interveni în treburile vecinilor şi a-şi realiza visul anacronic de hegemonie în zonă. E un vis care unora li se pare realizabil, în condiţiile în care Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au destrămat, formînd state mai mici sau aproximativ egale cu Ungaria, doar România rămînînd singurul vecin cu suprafaţă, populaţie şi potenţial economic care depăşesc cu totul Ungaria. Numai că tipul acesta de hegemonie este cu totul contrar spiritului Uniunii Europene şi secolului XXI.