Exerciţii de optimism

Nu strică.

Cînd totul merge bine, optimismul e un lux, cînd merge rău, e o necesitate – spunea Juvenal. Acuma, nu c-ar merge totul bine, nici că totul ar fi imposibil de rău (căci şi răul e un gradient) şi nici că nu am fi obişnuiţi cu răul, dar un optimism sănătos, chiar, se impune.

De ce?

Pentru că pesimismul e catastrofal, însumează lipsa de voinţă, de vlagă, de curaj, de energie, de speranţă, de bun simţ şi de viitor. Este o adevărată maladie a sufletului.

Oamenii optimişti trăiesc mai mult şi se vindecă mai repede – spun savanţii astăzi. Optimismul energizează, detonează energii şi potenţe latente de care habar n-aveam. Astăzi, se ştie că, în general, omul utilizează doar 10% din creier (unii spun că doar 2%) şi din ADN. În pesimism şi depresie – o formă mai gravă, maladivă, a pesimismului – nici măcar atît, aşa că-i păcat de atîta redundanţă. În fond, e o risipă de şanse, o azvîrlire a acestora la gunoi. Nu ne putem permite asta, în nici un caz.

Cocteau zicea că pesimismul este o formă a optimismului, iar gluma din popor defineşte pesimismul ca optimism bine informat. Să le luăm ca atare, nişte savuroase butade de descreţit frunţi. Pînă una-alta, pesimismul îmi pare, mai degrabă, aşa cum e: o sărăcire, nepermisă, de viaţă! Şi cum avem o singură viaţă, n-o putem spolia şi pe asta de Speranţă. Nu avem dreptul.

N-o să-l cred (uite aşa!) nici pe Seneca de data asta, care considera Speranţa ca fiind numele unui bun nesigur, ?i mai degrabă merg pe mîna lui Pindar: Speranţa e visul unui om care veghează.

Ce ne rămîne, deci, de sperat?

Totul.

Miza e mare, foarte mare, aşadar merită.

Psihologia de succes de ultimă oră ne spune că dacă există voinţă, există şi putinţă. Pare greu de crezut, prea ne-am fript de atîtea ori. Dar trebuie încă ceva: entuziasm sincer şi dăruire. Asta detonează „masa critică” şi face să se întîmple. Şi cum sîntem familiarizaţi (cît de cît!) cu cibernetica, mai trebuie introdus ceva: corecţia, altfel spus, pattern-ul vicios se repliază întocmai şi nu-i bine deloc. Dar, oare, sîntem în stare să ne recunoaştem greşelile, să ni le asumăm şi să le corectăm? Aici e buba.

Speranţa, cu fondul ei de optimism, nu doar colorează obrazul palid al bolnavilor, dar, spune Medicina holistică, e baza tratamentelor, chiar şi a celor mai sofisticate. Se petrec acolo, în somă, nişte deblocări extraordinare, nişte revigorări, vindecări şi renaşteri de negîndit doar în contextul lecuirii parţiale a organului bolnav. Căci organismul e un sistem de sisteme, totul e legat cu totul şi totul tinde spre echilibru, şi universul, şi omul, parte a lui, pînă la ultima determinare. Or, echilibrul nu poate fi atins decît printr-o gîndire pozitivă, tonică, stenică, fiindcă depresia înseamnă o lovitură îngrozitoare dată sistemului nostru imunitar, o invalidare a lui, o anulare, o distrugere a lui. 5 minute de mînie (o formă a urii, deci un sentiment negativ) blochează sistemul imunitar pentru 5 ore, lăsîndu-ne pradă tuturor bacteriilor, virusurilor, fungilor şi celulelor canceroase care ne tranzitează mereu. Merită? Nici vorbă. Vedem azi şi de ce religia a pus sub obrocul păcatelor (deci interzice!) mînia – trufia – ura. Înţelegem, abia azi, de ce Iisus ne îndemna să ne iubim unii pe alţii. Ca să putem rămîne în echilibru. În bunăstare, în bună stare, valizi, normali, vii.

Aşadar, trebuie să sperăm! E musai să sperăm! – cum zicem noi, ardelenii, mai aşezaţi poate şi mai încăpăţînaţi decît alţii, aşa că nu, n-o să-l credem pe Chamfort care se văicărea (s-a şi sinucis!), socotind speranţa un şarlatan care ne înşeală tot timpul. De-nşelat ne-au înşelat ei, alţii, nu-i vorbă.

În fond Speranţa e, într-adevăr, un act de credinţă şi nu numai Proust e convins de asta. Iubirea – Credinţa –Speranţa – astea-s valorile supreme de la care n-avem cum să ne abatem, cum am făcut, fiindcă vedem unde s-a ajuns.

Şi chiar: a fi optimist cînd sîntem culţi (?) şi educaţi (?) pare un risc sigur? Da. De ce? Fiindcă nu-i adevărat? Nu. Nu e risc sigur, ci risc foarte, foarte sigur. Şi-atunci?

N-avem încotro. Altfel riscul e şi mai mare.

Stela-Maria IVANEŞ