EXERCIŢII DE ERUDIŢIE ŞI MORALITATE

 „Cartea anului 2012” este interesantă în toate privinţele. E vorba de Parabolele lui Isus. Adevărul ca poveste, a lui Andrei Pleşu, apărută la editura Humanitas. Credem că a fost elaborată într-o îndelungată perioadă de timp de reputatul eseist. Subsolurile cărţii sînt doldora de trimiteri ale comentatorilor din neamuri şi de limbi diferite, care s-au încumetat să descifreze „tîlcul” parabolelor. Apoi, cu mintea sa iscoditoare, Andrei Pleşu analizează pe toate feţele cunoscutele parabole consemnate de apostolii lui Isus. Hermeneutul pasionat descoperă atîtea piste de înţelegere şi interpretare a parabolelor încît „se sparie gîndul”, vorba cronicarului. De aici „aerul glacial”, menţionat de unii cronicari, ce se degajă din cuprinsul lucrării. E adevărat însă, că o astfel de carte, unde erudiţia e copleşitoare şi raţiunea suverană, înlătură din capul locului „starea de graţie” sau „extazul” metafizic. Şi nu-l putem învinui pe autor de ceea ce nu şi-a propus.

Pentru Andrei Pleşu, adevărul din parabolele lui Isus nu se află cuprins ca într-o „doctrină de catedră”, nici nu au forma unui „îndreptar didactic”. Totdeauna parabolele spun mai mult decît par la prima citire, la prima audienţă. Esenţa „poveştii” se află în contrast cu enunţul strict intelectual. Ca tehnică de comunicare, parabolele au fost răspîndite în mediul iudaic şi, apoi, după Hristos, în cel evreiesc.

Publicul căruia i se adresau nu era omogen, ci compus din două sau chiar trei categorii umane: adepţii (cei din preajma lui), apoi ceilalţi, (adică mulţimea amorfă a Israelului), de asemenea vrăjmaşii (arhierei, cărturari ş.a.). Sigur, auditorul era de multe ori amestecat.

Cu privire la receptarea parabolelor, Andrei Pleşu limpezeşte din capul locului accesibilitatea acestora. Dacă ucenicii lui Isus au acces la adevărurile exprimate în parabole, pentru popor, ele rămîn „opace”. Primii capătă parabole gata descifrate, ceilalţi rămîn cu „enigme insolubile”. De aceea, pentru autorul cărţii, decizia „elitistă” a lui Isus e „smintitoare”, pentru că ea contrazice uzul tradiţional al parabolei, stilul hristic şi alte texte din Evanghelii.

Cu privire la „originalitatea” lui Isus, Andrei Pleşu afirmă că „predicatorul” nu cultivă parabola ca vorbire „obscură”, deşi acceptă coeficientul de „mister”, pe care îl conţine. Pentru Isus, instruirea mulţimilor a fost o ocupaţie constantă, obişnuită. Pe de altă parte, el nu a fost un animator popular euforic. Iubirea lui nu era o formă de idolatrie, deci nu practica o „lîncedă doctrină populistă”. În unele momente trăieşte chiar clipe de exasperare, întrebîndu-se retoric: „O, neam necredincios, pînă cînd voi fi cu voi? Pînă cînd vă voi răbda?”

Din cartea pe care o comentăm, aflăm tot felul de amănunte, anume Isus vorbea în „aramaică” şi nu în „ebraică”. Apoi, parabolele ne spun ceva şi dincolo de timpul rostirii lor, de aceea trebuie preţuite ca „modele” de conduită şi înţelepciune pentru creştinii adevăraţi. „Credinţa”, ne spune Andrei Pleşu, se întemeiază pe încredere, speranţă şi răbdare, pe o anumită libertate şi nu pe o dogmă limitativă.

În altă ordine de idei, autorul se alătură multor hermeneuţi în combaterea tendinţei unor clerici de a situa Biserica în locul lui Isus. În felul acesta, credinţa enoriaşilor era deviată de la „Dumnezeul cel viu” şi înlocuită cu „suficienţa unei instituţii”.

La fel de interesante sînt distincţiile pe care le face autorul (după cugetătorii străini) între diferitele categorii ale „timpului”, pentru a uşura astfel sensurile multiple ale parabolelor. Între „registrele” timpului, autorul reţine următoarele: timpul cronologic (liniar, omogen, infinit); timpul apocaliptic (timpul sfîrşitului, al ultimei zile); timpul mesianic (timpul aşteptării, al vremelniciei). Omul care aşteaptă, printr-un exerciţiu spiritual, e prezent şi în imediat, şi în transcendenţă. Însă, afirmă Andrei Pleşu, „A fi între oameni şi a fi, totodată, cu Dumnezeu, nu e o îndeletnicire la îndemîna oricui”. (p. 151.)

Parabolele care se sprijină pe „Somn”, „Veghe” şi „Noapte” sînt comentate pe larg şi însoţite de judecăţile filosofului, surprinzătoare prin adevărul lor. Printre altele sînt condamnate obtuzitatea mentală, exaltarea pasageră, preocuparea excesivă pentru grijile lumii, abuzul spiritului critic, agresivitatea gregară etc. De aceea, din multe motive, Isus oferă discipolilor ca model de rugăciune Tatăl nostru.

Tema fricii e cuprinsă deopotrivă în Proverbele lui Solomon, dar şi în Psalmul 110. În Noul Testament, termenul frică e folosit în 42 de locuri. În cartea pe care o comentăm găsim o sumedenie de accepţiuni ale termenului: frica de moarte, de sfîrşitul lumii, de stăpînire, de iudeii ostili, frica de cutremur, de păcat etc. Isus îi îndeamnă mereu pe ascultătorii săi prin propoziţii imperative de acest gen: „Îndrăzniţi, nu vă temeţi!”; „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi”. Iar spiritualul comentator nu uită să menţioneze două ipostaze deosebite pentru prezenţa ori absenţa fricii: „Frica de Domnul” constituie începutul înţelepciunii”; doar în iubire nu este prezentă frica, iubirea alungă frica!

Pentru a percepe tîlcul parabolelor – spune Andrei Pleşu – nu e destul să citeşti sau să asculţi „povestea” fiecăreia, ci să trăieşti conţinutul lor moral şi să acţionezi cu conştiinţa curată pentru traducerea lor în practică.    Comentarea pe larg a parabolei Cei doi fii evidenţiază legătura dintre cuvînt şi faptă. E adevărat, cuvîntul e vindecător, dar fără înfăptuirea lui rămîne fie o ideologie abstractă, fie vorbă în vînt. Discutînd fondul cuvîntului „a înfăptui”, autorul atrage atenţia credincioşilor că Isus nu oferă prin parabole o colecţie de norme sterpe obligatorii, aşadar „nu putem admite că Dumnezeu s-a făcut om ca să livreze o lecţie de dirigenţie”. (p.221) De asemenea, incitante sînt distincţiile pe care le face filosoful român între: „trăirea” din sfera religioasă şi aceea filosofică. Kant sau Husserl sînt studiaţi fără să dăm vieţii o turnură kantiană sau fenomenologică. De obicei, filosofia nu e consolatoare.

Cît priveşte literatura, ea nu poate oferi, totdeauna, „modele” adevărate pentru destinul propriu al oamenilor. Unele personaje, precum Don Quijote şi Emma Bovary, crede Andrei Pleşu, păcătuiesc prin pornirea lor nesăbuită de a „aplica” ceea ce au citit undeva, fără să ţină seama de limitele dintre realitate şi ficţiune. (p.219)

Parabolele lui Isus e o carte bogată şi complexă din multiple perspective, chiar dacă unele afirmaţii ale autorului ni se par în contradicţie cu ceea ce ne-am obişnuit să credem. În cazul cărţii acesteia, unii cititori se vor limita la „povestea” din parabole, alţii (din elita intelectuală) vor fi captaţi de „adevărul” cuprins în ele. Pentru a-i sublinia meritele, vom aminti un mare adevăr rostit de B.P. Haşdeu la vremea lui: „Cărţile cele bune nu sînt tocmai acelea care ne învaţă, ci acelea cari ne fac a cugeta peste cele cuprinse în ele”.

Vistian GOIA