Exerciții de empatie: Necazul altcuiva

E-atât de dificil să-ți asumi necazul cuiva!

I-am întrebat azi pe studenți: De ce prietenii și vecinii nu se mai află în proximitatea pacientului terminal, cum erau în secolul trecut? Răspunsuri triste: „Acuma fiecare e cu problemele lui”; „Să stai lângă un bolnav incurabil îți dă un fel de «bad vibe»”; „Viața merge înainte…”.

Ți s-a întâmplat să afli că un prieten de-al tău are un necaz mare, fie că-i vorba de un deces, de divorț sau de vreo boală incurabilă, și, în încercarea ta de a-i fi alături, să nu îndrăznești să-l suni, ci să preferi varianta unui SMS?

Să știi că aici nu e vorba de a alege o modalitate de comunicare dintre multe variante disponibile. Aici e vorba despre a transmite în mod ipocrit un mesaj și a te pune apoi pe „mod avion”, să nu vezi nici măcar raportul de livrare. Să speri că poate n-a ajuns la el. C-ai făcut-o doar c-așa se cade. Și-apoi, iarăși, speri din suflet ca nu cumva el să-ți răspundă. Sau, mai grav, să te sune înapoi. Că dacă te sună, trebuie să stai s-auzi cum urlă durerea din vocea-i stinsă.

În aceeași logică autoprotectivă, nu le spunem apropiaților că au o boală incurabilă (de teama de a nu-i răni, vezi-Doamne), nu le permitem copiilor să participe la înmormântări (că-i mult mai simplu să-i lași acasă decât să le însoțești lacrimile și întrebările), și preferăm să donăm 2€ prin SMS decât să împărțim o pâine – la aceeași masă – cu un amărât.

Când Dumnezeu a zis că orice gest făcut către acești oameni Îl primește ca pentru Sine, a zis-o uitându-se prospectiv și oftând. Ne-a văzut pe toți, ca-ntr-o ghicitură, cum încercăm să părem că ajutăm, dar fără să mișcăm ceva din confortul nostru. Or, dragoste fără jertfă e ca și cum ai vizita țările aflate-n război, cu degetul pe hartă.

Pr. Bogdan CHIOREAN