EVELINA PORUMB ce să facem (poeme ilustrate)

Am scris această recenzie într-o stare de spirit mai specială. Autoarea mi-a fost elevă. O elevă eminentă. A absolvit Colegiul Naţional „Emil Racoviţă” cu nouă ani în urmă, într-o clasă de informatică. Şi-a desăvîrşit specializarea în facultate, a avut şi burse de studii în străinătate, astfel că, în prezent, lucrează ca informatician bine văzut şi bine retribuit, precum atîţia dintre tinerii foarte valoroşi ai generaţiei sale. Informatician, deci, şi poet. A debutat încă din anii liceului şi de atunci nu s-a lăsat de poezie. De curînd, m-a sunat s-o primesc, să-mi aducă primul său volum de poeme ilustrate cu dedicaţie. Îmi înţelegeţi, acum, mai bine starea de spirit. Frumoase poemele, expresive ilustraţiile, sigură vocaţia autoarei. O tînără a zilelor noastre cultă, sensibilă, care priveşte atent spre lumea înconjurătoare şi se scrutează nemilos pe sine.

Aş fi ipocrit să nu recunosc că, la vîrsta mea şi prin profesia practicată,nu sînt un fan al poeziei de astăzi. Am predat o viaţă literatura consacrată, inclusiv cea modernistă şi neomodernistă, dar nu am avut alte motive, decît o vagă curiozitate, să mă avînt spre ceea ce se defineşte a fi poezia generaţiei douămiiste. De care gem publicaţiile literare actuale. Evelina Porumb, însă, mă obligă.

Volumul ce să facem are cam toate datele acestei poezii. Ţine, aşadar, de moda poetică de ultimă oră. Un neo-neoavangardism , aş zice, care, prin repetare, nu mai urmăreşte să şocheze, ci să afirme starea de spirit a noii generaţii. Vă asigur că Evelina Porumb cunoaşte bine şi regulile prozodiei, şi punctuaţia, şi diferenţa dintre originalitatea poetică şi pastişă. Ea nu scrie luîndu-se după alţii, nu imită, ci simte că acestea-s mijloacele prin care se poate exprima autentic. Să începem cu titlul volumului: De ce fără majusculă ? Pentru că şi ea împărtăşeşte opinia după care poezia trebuie decăzută din condiţia sacrosantă, trebuie demitizată şi coborîtă printre oameni… De ce fără nici un semn de punctuaţie, cînd, obişnuit, după cum sună formularea, am fi obligaţi măcar la unul din trei. Între: ce să facem?, ce să facem! şi  ce să facem… , poate să aleagă cititorul pe care-l simte mai apropiat de atitudinea sa etică, filozofică, socială. Eu, bunăoară, aş opta pentru ultima variantă.

Evelina Porumb vrea să pară, dar nu este, un om de rînd. Trăieşte într-o lume obişnuită, însă detaşîndu-se de ea. Dominantele personalităţii sale sînt, deopotrivă, raţionalitatea şi senzualitatea. Poemele din prima parte a volumului stau, mai ales, sub semnul unei profunde nemulţumiri faţă de realităţile în care, oameni moderni, sîntem obligaţi să trăim. Îmi aduc aminte că prin anul  2000, la îngemănarea mileniilor, formulam un subiect de teză mai trăsnit: Mesaj pentru istoricii de peste un veac. Uluit de acuitatea observaţiilor sociale ale unor adolescenţi şi sinceritatea exprimării lor, am hotărît să  închidem lucrările într-o cutie  specială şi să le depunem la arhivele statului, cu interdicţie de a fi cercetate pînă la scadenţă. Una dintre lucrări, excepţională, de altfel, era a Evelinei Porumb. Aceeaşi cu poeta de acum… Spirit de observaţie, spirit critic, înţelegere umană, dar nu şi faţă de tarele unei societăţi care dezumanizează, prin robotizare, şi sufocă, prin mediocritate. Un acut sentiment al prozaicului cotidian : „(…) pentru tine «Viitorul» e o echipă sportivă de cartier, / nu o tornadă care te împresoară, smucind umbrelele de soare de pe terasă./ tîrîndu-le pe strada principală. //viitorul e blocajul renal / pe care nu-l poţi ignora. // să uităm. // tot ce putem inventa pe loc / vine din celulele iradiate şi descompuse./ vine din celulele primilor pompieri trimişi la cernobîl./ din laptele vacilor / care au mîncat / iarba chimică / a ploilor chimice.//  pentru ele nu avem ce să facem.” ( ce să facem )

În poemele din ultima parte a volumului, Evelina Porumb, chiar dacă nu s-a decontaminat complet de starea sufletească anterioară, schimbă totuşi tonalitatea poetică. Intervine mai decis o senzualitate specific feminină, care-şi cere drepturile. Accentele suprarealiste sînt evidente în repetatele tablouri onirice în care sînt trăite senzaţiile. Un fel de univers compensatoriu, de refugiu romantic spre a scăpa de proza ternă a vieţii de fiecare zi : „ (…) visez un peisaj carbogazos  – / fîşii incoerente, verzi / ca muşchii smulşi dintr-un marţian./ discontinuităţi de galben cu albastru, /copil păzind pepeni sub soare şi cer albastru/ ce nu se mai amestecă.// mă plimb prin frunziş negru./ la orizont, munţi goi pe dinăuntru./ fantomele se grăbesc să ajungă în spatele meu 😉 le iubesc pentru părul roşu şi pielea aurită ;/ le iau cu mine oriunde ./ le îndemn să îşi dea la o parte părul de pe faţă./ nu au ochi şi nu au prieteni.” (visez)

Aşa cum o cunoaştem, Evelina Porumb va continua să rămînă şi poetă. Ea are poezia în sînge, nu o împrumută. Va şti să fie mereu în ton cu vîrsta şi să privească atent la lumea din jur. Generaţia ei are nevoie de poemele sale. Ca şi noi, toţi.
Iuliu  PÂRVU