Este decât

Nu. Nu m-am tâmpit.

Dimpotrivă, încerc să râd şi, mai ales, să lupt.

Cu morile de vânt?

Cu.

Căci Prostia ce altceva este? Mă rog, e chiar mai mult, este o boală, asta este!

Şi eu credeam cândva că Prostia este doar o ignoranţă şi că pe măsură ce omul învaţă, se educă, ea se estompează, păleşte şi dispare. Acum râdeţi Dumneavoastră?

Râd şi eu. Căci, după cum bine se vede, ea nu dispare deloc, ci prosperă vajnic şi încă într-un ritm care-ţi taie tot râsul. Ba mai devine şi model.

… Urc într-un taxi, căci în Clujul meu aglomerat la ore de vârf n-ai cum găsi nicăieri un loc de parcare. E drept că nici nu ajungi la timp la locul de întâlnire, căci traficul te târăşte, când nu te blochează indiferent. Aşa că, încerc un dialog cu şoferul, un tânăr plinuţ, zâmbitor şi absolut relaxat în ciuda claxoanelor şi nervilor de pe şosea, care se numesc, cred, vacarm şi isterie.

– Este decât ora 8,30. La cât trebuie să ajungeţi? – spune el binevoitor, chiar galant.

Eu, să explodez, nu alta:

– Lasă asta, nu mai contează, spune-mi de ce vorbeşti aşa?

– Cum, aşa? – se minunează el.

– Aşa agramat! Ai şcoală?

– Am, generală şi liceul în Cluj!

– Acolo ai învăţat să vorbeşti aşa?- Nu. La televizor. Oamenii mari aşa vorbesc acum. Aşa-i modern! – râde el, dându-se mare şi crezându-mă clar demodată.

– Care, adică, „oameni mari”?

– Parlamentarii, prezentatorii TV … – se minunează el de neştiinţa mea absolut jenantă şi continuă:

– Nu locuiţi în România?

Ce să-i mai spun? Încerc cu blândeţe să-i explic pe înţelesul lui că sunt reguli gramaticale, ca şi (mă rog!) legi ale fizicii sau ale natruii care trebuie respectate. La care el ridică înţelept o sprânceană şi sfătos îmi zice:

– Eu sunt mai tolerant cu ele!

– Adică? – mă tot crucesc eu.

– Adică fac ce vreau eu şi ce cred eu că e bine! …

Omul chiar avea liceul … Şi zicea că vrea să scrie o carte, dar nu prea are timp.

Tac, făcută KO evident, de bietul taximetrist, dovedit absolut nevinovat, căci cauza cauzei nu-i aparţine.

Ajung la redacţie şi povestesc unui coleg, la care el îmi replică:

– Nu cumva avea şi doctorat?

***

Alt taxi, alt şofer, altă personalitate. Atletic, între două vârste, un pachet de nervi. Încep o conversaţie, doar-doar s-o calma bietul, căci şi circulaţia părea la ora aceea mai calmată. Îmi spune atotştiutor:

– Numai prostii vorbesc ăştia de la radio şi TV, nici nu-i mai ascult! – în timp ce radioul de maşină mergea, desigur, în background, iar dispeceratul lui urla în alt difuzor.

– Dar ce nu-ţi place? – întreb eu absolut interesată, vă daţi seama.

– Păi, că ne sperie ba cu una, ba cu alta. Şi-apoi nu-i cred!

– E o tactică imbatabilă! – râd eu. Vorbeşti serios?

– Nu-i cred nici măcar la Sfatul Medicului, că dacă te iei după ei nu mai mănânci şi nu mai bei nimic! – zice el fălos nevoie mare. Nu fac sport şi dorm foarte puţin. Şi fumez!

– Eşti cumva extraterestru? – râd eu.

Râde şi el şi-apoi zice sfătos, chiar filosofic:

– Nu trebuie să crezi nimic! NIMIC!

– Chiar nimic? – nu mă las eu.

– Numai ce-ţi convine! – încheie el şi mă priveşte de sus, puţin compătimitor faţă de naivitatea mea cea mare, absolut jenantă.

Omul era inginer şi făcea, ca mulţi alţi ingineri români, taximetrie.

***

Într-adevăr, Dl. Kant, filosoful, avea dreptate: educaţia este cea mai mare problemă care i-a fost dată vreodată omului!

Stela-Maria IVANEŞ

P.S. Cred că amândoi amfitrionii mei, altfel amabili, serviabili şi simpatici, ar fi crezut că eu m-am tâmpit şi că, de fapt, era vorba de Dl. Kent – ăla cu ţigările cele lungi. Şi că ar fi cazul să mai pun şi eu mâna pe carte.