Este armata Chinei un dragon de hîrtie?

Wall Street Journal

Mîndria Chinei cu privire la armata sa ar putea fi pusă curînd la încercare, în contextul în care o nouă tensiune cu Vietnamul în Marea Chinei de Sud survine, după un impas ce durează de luni de zile cu Filipinele. De cît de încrezători sînt liderii chinezi în puterea forţelor lor armate va depinde mult cît de departe împing ei revendicările teritoriale. Va fi totodată un indiciu dacă Beijingul încearcă să păcălească America să rămînă în afara acestor controverse care mocnesc în Asia.

Întrebarea care se pune este dacă Armata de Eliberare a Poporului (AEP) este un dragon de hîrtie, iar răspunsul sincer este amestecat. În teorie, creşterea AEP a fost uimitoare cu începere din anii 1990. Pornind de la o forţă centrată în jurul teritoriului şi bazată pe tehnologia din anii 1950, cu foarte puţine capacităţi aeriene şi maritime moderne, armata Chinei este în prezent a doua ca mărime din lume.

Este capabilă să funcţioneze la distanţe mai mari de continent. Flota sa poate îndeplini misiuni anti-piraterie de rezistenţă în largul coastelor Africii, în timp ce variatele sale agenţii maritime de patrulare sînt o prezenţă constantă în Mările Chinei de Sud şi de Est. Beijingul vrea să proiecteze în mod clar o forţă maritimă capabilă să opereze în apele adînci ale oceanelor aşa cum o arată dezvoltarea unei flote de 70 de submarine şi lansarea primului său portavion în acest an.

Şi forţele aeriene se modernizează, introducînd avioane de luptă avansate de generaţia a patra. Creşte totodată treptat complexitatea operaţiunilor sale, aventurîndu-se în mai multe misiuni pe timp de noapte şi operaţiuni comune în care lucrează cu unităţi ale armatei sau marinei. Deşi este încă covîrşitor o forţă de autoapărare, poate ajunge la cele mai contestate insule din Marea Chinei de Sud.

Există apoi forţele rachetelor, ale căror variante, precum rachetele balistice intercontinentale, au crescut cu începere din anii 1990. O atenţie deosebită a fost acordată progresului Chinei privind racheta balistică anti-navă, DF-21, care poate viza portavioane ale SUA.

Aceste date spun însă doar o parte a poveştii. Există o dezbatere mult mai amplă privind calitatea forţelor armate ale Chinei, decît cantitatea sau modernitatea lor. Aici apare indoiala. Armata Chinei nu instruieşte la fel de mult ca omologii săi occidentali. Piloţii au foarte puţine ore de zbor, în timp ce submarinele rareori tranzitează departe de bastioanele sale din apropierea ţărmului. China nu are nici un corp de subofiţeri profesionişti, care formează coloana vertebrală a armatelor moderne.

În practică, sistemele şi protocoalele militare ale Beijingului sînt slabe sau necunoscute. Ofiţeri occidentali care au avut acces la nave chineze, de exemplu, vorbesc despre o lipsă de sisteme rudimentare de control al daunelor la bord, ceea ce duce la concluzia că aceste nave nu ar putea supravieţui într-un conflict.

Nu se ştie cît de bine sînt dotate depozitele de arme chineze. AEP ar putea rămîne fără muniţie destul de devreme într-o luptă. Nu există certitudine nici despre sistemul de comandă şi control al Chinei. Există dovezi că etosul AEP este similar cu cel al armatei URSS, a cărui rigiditate doctrinară a eliminat orice sentiment de iniţiativă al comandanţilor săi. Această lipsă de flexibilitate şi inovaţie poate fi cea mai mare slăbiciune în arsenalul Chinei.

Detractorii Chinei folosesc aceste date pentru a respinge puterea armatei ei, dar pierd din vedere esenţialul. Poate că AEP nu va fi echivalentul armatei SUA prea curînd, dar acumularea militară a Beijingului nu se face doar pentru a provoca dominaţia SUA.

Beijingul are alte obiective politice, cel mai important fiind hegemonia regională. Armata Chinei este mult mai mare şi mai capabilă decît a oricărei alte ţări din Asia, inclusiv Japonia. Riscul de conflict local este legat de cît de încrezătoare se simte China cu privire la şansele forţelor sale.

Washingtonul nu se confruntă doar cu modul în care să verifice ambiţiile regionale ale Beijingului, ci şi cu propriile probleme. Simpla menţinere a prezenţei militare americane credibile în Asia este tot mai mult o provocare. Poate că SUA au capacitatea de a-şi spori prezenţa din Asia, dar nu au în prezent o strategie militară pentru a face acest lucru.

Retorica Washingtonului sugerează că este activ în Asia-Pacific, dar acţiunile sale spun altceva. Problema mare este că bugetul Pentagonului se reduce drastic. Strategii săi refuză să se ocupe de realitatea rachetelor chineze care ar putea dezactiva baze americane. Totodată nu s-au protejat adecvat împotriva capacităţilor chineze de război electronic, sau nu au avut în vedere dacă cele şapte escadrile de avioane de luptă cu baza în Asia sînt adecvate pentru a combate forţa aeriană a Chinei.