Episcopul Nicolae Colan și Episcopul Iuliu Hossu, secvențe dintr-o frățească apropiere

Există personalități ale căror vieți sunt tot mai puțin frecventate de contemporani și care își trăiesc confortabil posteritatea într-un loc umbros al memoriei colective. Departe de a nu mai putea spune ceva, aceste figuri întrupează valori precum verticalitate, curaj, spirit de jertfă și devotament, valori curente la care orice creștin ar trebui să facă recurs măcar din când în când.

O astfel de personalitate este și cea a Mitropolitului Nicolae Colan, episcop la Cluj mai bine de două decenii (1936-1957) și mitropolit al Ardealului din anul 1957 până în anul 1967. O personalitate punte, Nicolae Colan a fost în același timp un om al Bisericii și un om al culturii, ocupând funcția de ministru al Educației Naționale, Cultelor și Artelor (1938-1939) și, inclusiv, un fotoliu de membru titular al Academiei Române, din 1942, după decesul lui Nicolae Titulescu. Figura acestui mare ierarh capătă o strălucire deosebită, datorită faptului că a rămas singurul ierarh ortodox care i-a păstorit pe credincioșii ortodocși din Transilvania de Nord-Vest, în timpul ocupației hortiste. Acest episod important de viața lui și odată cu el profilul unei lumi românești prăbușită sub povara unor idealuri neîmplinite, dar  mai ales buna frățietate pe care a cultivat-o cu episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, constituie câteva repere ale acestei mici reconstituiri istorice.

Această perioadă își are luminile ei, prin faptul că face apel la câteva exemple de evanghelică prietenie între ierarhul ortodox, Nicolae Colan și episcopul greco-catolic Iuliu Hossu și la încercările de a cultiva normalitatea relațiilor frățești. În fața unei decizii care a umilit România, dar care exprima la modul cel mai realist politica de forță a Germaniei naziste și a aliaților ei, s-au constituit nuclee de rezistență care au asigurat supraviețuirea vieții românești într-un teritoriu dominat de un regim ostil și cu o populație revanșardă. Biserica și-a asumat atunci, prin vocea Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, rolul de a lupta prin toate mijloacele pentru înlăturarea acestei nedreptăți. Biserica va rămâne prin ierarhii și slujitorii ei „depozitara aspirațiunilor integrale ale neamului”. Acestui punct de vedere exprimat în termeni categorici s-a aliat și Mitropolitul greco-catolic Alexandru Nicolescu de la Blaj, reactivând vechiul binom de solidaritate a celor două Biserici românești din Ardeal în fața problemelor naționale.

La evenimentul de la jumătatea lunii septembrie 1940, care marca intrarea Clujului sub stăpânire maghiară, au fost prezenți și cei doi ierarhi români, care s-au adresat poporului, în calitatea lor de reprezentanți ai națiunii. Atunci episcopul unit Iuliu Hossu s-a adresat amiralului regent Miklós Horthy cu intenția de a prezenta dorința poporului român de a-și continua misiunea pe aceste meleaguri pentru ca „ea să ne fie izvor de binecuvântată pace și punte de împăcare a celor două națiuni, avizate reciproc la înțelegere, în mijlocul cataclismului mondial, pe aceste plaiuri binecuvântate ale Europei sfâșiate”. Și episcopul Nicolae Colan a vorbit la acest eveniment, deși alocuțiunea lui, la fel ca cea a ierarhului unit, a fost tulburată de vacarmul mulțimii, formată majoritar din etnici maghiari. Aici s-a sărbătorit cu fast, la 15 septembrie 1940, în prezența amiralului Miklos Horthy și a trupelor maghiare, revenirea Clujului la Ungaria, încheind seria de festivități ce marcau efemera victoria a Dictatului de la Viena. Cu tot acest moment de glorie Clujul nu oferea până la capăt imaginea unui oraș capitulat, pentru că aici au rămas, în pofida presiunilor și a temerilor inerente, ierarhul ortodox și cel greco-catolic și odată cu ei toate speranțele românești de revenire la situația de după Marea Unire. La Cluj, între anii 1940 și 1944, episcopul Nicolae Colan a asigurat, alături de episcopul unit Iuliu Hossu, un nucleu al rezistenței românești, adoptând politica unei rezistențe pașnice, cultivând un veritabil ecumenism local.

Această politică neagresivă la adresa autorităților maghiare și la ceea ce Episcopul Nicolae Colan numea „Judecata de la Viena” se poate vedea și din scrisoarea pastorală pe care ierarhul ortodox o trimitea clerului și credincioșilor din Transilvania cedată, la 5 septembrie 1940. Miza integrării în acest nou context politic era asigurarea păcii și buna conviețuire a „fiilor națiunii române și ai celei maghiare”. Ierarhul își îndemna preoții și credincioșii să renunțe la „orice deznădejde, orice ură și orice dor de răzbunare”, apelând la neînvinsele arme creștine care sunt rugăciunea și munca stăruitoare. Toate aceste îndemnuri pastorale se încheie cu apelul la solidaritate al poporului și al clerului, în relație directă cu ierarhul lor, care a ales să împărtășească drumul și soarta cea mai grea.

Începutul acestei apropieri a fost momentul instalării solemne a Episcopului Nicolae Colan în Catedrala din Cluj, la sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, din 29 iunie 1936. La acest eveniment, Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, rostea următoarele cuvinte: „Noi, cei doi episcopi români ai Clujului, facem legământ, că vom jertfi toată puterea sufletelor noastre pe altarul neamului. Însuflețiți de dragostea lui Dumnezeu vom mătura din calea neamului orice piedici … Ne dăm seama, că s-a pornit o luptă înverșunată contra creștinismului, contra lui Dumnezeu. În fața acestei situații, noi, episcopii români, nu putem să nu ne îmbrățișăm frățește, pentru că un trup și un suflet suntem. Vom lupta împreună aici, în Cluj, pentru apărarea credinței. Dacă ne vom iubi necontenit, pot să vină asupra noastră vânturi cât de puternice. Salut pe fratele meu cel iubit cu toată căldura inimei mele”. În rubrica „Cuvinte de pace românească”, publicația blăjeană Unirea reda și răspunsul Episcopului Nicolae Colan, rostit în aceiași termeni elogioși: „P.S. Sa Episcopul Iuliu Hossu a accentuat încă odată dragostea, de care noi doi trebuie să fim călăuziți. Eu îi răspund cu aceeași căldură a sufletului meu: Eu ți-s frate, tu-mi ești frate, în noi doi un suflet bate… Această caldă simțire o să fie făclia care va lumina cărarea vieții mele alături de fratele meu iubit. Hristos nu se împărțește, iar noi ne închinăm aceluiași Hristos, care va trimite binecuvântările sale asupra tuturor fiilor noștri. De câte-ori neamul ne va chema în slujba sa, amândoi vom fi la datorie, iar cu noi împreună, neamul nostru”.

Acesta va fi un laitmotiv al apropierii dintre cei doi ierarhi care au format un front comun atunci când națiunea română va traversa perioade de încercări și privațiuni.

Astfel de gesturi de prietenie au continuat în perioada ocupației hortiste a Clujului, când, în luna noiembrie 1942, cu ocazia împlinirii, la 21 noiembrie, a 25 de ani de păstorire a Episcopului unit, revista „Viața ilustrată”, editată și tipărită de către Episcopul Nicolae, îi dedica un medalion însoțit de portretul ierarhului unit. Sub pseudonimul Dinu Pajură, Episcopul Nicolae îi adresa un viu mesaj: „Ajuns de tânăr în fruntea unei eparhii dintre cele mai mari, P.S. Sa a purces la greaua lucrare a apostoliei cu tot entuziasmul și cu tot devotamentul inspirat de înalta diregătorie arhipăstorească. Astfel, după douăzeci și cinci de ani de neostenită muncă, n-a rămas o singură parohie de sub duhovniceasca oblăduire a P. S. Sale, în care creștinescul Lui cuvânt să nu fi răsunat, ducând pretutindeni înțeleptele povățuiri ale Evangheliei Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos… Noi, cei ce „ostenim întru cuvânt și învățătură” la această revistă – într-un gând și într-o simțire cu toată obștea acestor meleaguri – rugăm pe bunul Dumnezeu să dăruiască Prea Sfințitului Episcop Dr. Iuliu Hossu încă mulți ani de sănătate și putere, ca în pace și-n duhovnicească îndestulare să-și poată paște turma credincioasă, ducând-o tot mai aproape de așteptata izbăvire întru Hristos, Domnul nostru”. Decent și plin de respect, medalionul dedicat episcopului unit arată frățietate și o solidaritate umană între păstori în fața pericolului prin care trecea națiunea română.

Aceste mici momente de prietenie vin să ne arate că umanitatea este singura virtute pe care omul nu trebuie să o piardă niciodată. Percepute ca manifestări ale unei normalități pierdute, aceste gesturi de prietenie ascund de fapt umilințele, jignirile și strâmtorările pe care acești doi ierarhi le-au trăit în Clujul supus dominației hortiste. Toate acestea nu au fost uitate de mentalul colectiv al epocii, cei doi ierarhi fiind priviți ca niște eroi care au rezistat, nu doar în numele Bisericilor pe care le slujeau, dar și în numele celor care au fost forțați să părăsească „orașul miracolelor interbelice”, lăsând în urmă răni sufletești.

Deși istoria nu se judecă în cheie simbolică, am putea concluziona că umilințele pe care cei doi ierarhi au fost nevoiți să le rabde în acești patru ani de dominație străină și revanșardă s-au șters în anul 1946. Greva studențească din Cluj atrăgea atenția că o istorie de abia încheiată poate să răbufnească și mai plină de violențe, dacă nu este asumată și judecată la timp. În persoana harismatică a călugărului Bartolomeu Valeriu Anania, student în anul 2 la Medicină și liderul de necontestat al grevei studențești, și în gesturile lui simbolice, lumea românească cea mai vie și plină de idealuri a șters umilințele de pe obrazul acestor doi mari ierarhi români și a consfințit această prietenie dintre români. Chiar dacă finalul acestei prietenii este unul neîmplinit, chiar dacă Episcopul unit a trebuit să părăsească Clujul, forțat de autoritățile comuniste, totuși acești doi ierarhi au oferit istoriei un luminos exemplu de prietenie și solidaritate umană și românească în acele vremuri de mari privațiuni și umilințe pe care românii transilvăneni le-au trăit.

Ca un epilog la cele spuse până acum, din mărturia orală a Arhiepiscopului Justinian Chira, mult timp după promulgarea decretului 358/1948 și după desființarea Bisericii Greco-catolice, Episcopul Nicolae Colan, intrând sau slujind în Catedrala „Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca, refuza să stea în scaunul arhieresc pe care a stat prietenul și Episcopul unit Iuliu Hossu. Acest gest, aparent nesemnificativ, nu a trecut neobservat de autorități, care au făcut presiuni asupra Episcopului Colan să ocupe acel scaun arhieresc și să nu cultive inutil resentimente sau nostalgii.

Gesturile simple și prietenia arătată unui confrate sunt poate exemplele cele mai grăitoare ale adevăratelor victorii, care sunt întotdeauna ale sufletului și ale oamenilor care îl au.

Pr. dr. Bogdan IVANOV

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut