Episcopul Iuliu Hossu, amintiri din „adevărata libertate”

La 75 de ani de la scoaterea în afara legii a Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică (BRU) de către regimul comunist, timpul pare să crească distanța față de cele petrecute, să absolve vinovății, să justifice nedreptăți, crime comise atunci. Memoria se-ascunde uneori dincolo de ritmul nesfârșitei treceri, cine să o mai știe? „A fost demult, nu mai e relevant, nu ne interesează, avem alte preocupări…” – rostesc voci tot mai impertinente.

Bisericii-i revine rolul de a străpunge pe verticală scurgerea vremii. Mărturisind pururea Învierea, transformă, deopotrivă, trecut și viitor în prezent, un prezent al prezenței lui Dumnezeu: „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3,14).

Sfinții Bisericii sunt vii, înălțați în Înviere. Cuvintele lor mărturisesc și azi Adevărul, Cel ce i-a făcut liberi. Adevărul îl rostește și Fericitul episcop martir Iuliu Hossu, privind la confrații săi, astăzi, și ei, fericiți martiri. Nu întâmplări așternute pe pagini îngălbenite și nu despre un trecut îndepărtat mărturisește, ci despre realitatea trăită și azi de creștini în multe locuri din lume, o realitate dură, dar care, trăită așa cum au reușit ei să o trăiască, i-a făcut pe toți Fericiți.

Cei șapte Episcopi greco-catolici, arestați toți în toamna lui 1948 și morți pentru credință, au fost beatificați la Blaj pe Câmpia Libertății, la 2 iunie 2019, de către Sfântul Părinte, Papa Francisc, în fața întregii lumi.

În cartea Memoriilor, Fericitul Iuliu se oprește mai mult la anii petrecuți în Închisoarea Sighetului, unde, din 1950, au fost închiși episcopii împreună. La 11 iulie 1952 murise Episcopul Valeriu Traian Frențiu. Înălțând rugăciune fierbinte pentru cel plecat, „stins și el cu moarte grabnică prin înfometare în temniță grea comunistă”, prezintă momentul în care a fost luat – scos noaptea din celulă și înhumat – ca pe unul de „Funeralii naționale”:

„Funeralii naționale a avut și fratele Valeriu; a doua zi au luat cunoștință toți fruntașii neamului din toate partidele, în frunte cu Iuliu Maniu, fiu ales al Bisericii noastre, Ion Mihalache, Gh. Brătianu, ceilalți fruntași ai partidelor liberal, averescan, socialist, toți care sufereau temnița Sighetului pentru neamul lor și pentru țara lor, căci altă vină nu aveau decât că-și iubeau neamul și țara. Toți acești fruntași, care reprezentau țara în lupta de rezistență în fața cotropitorilor, au luat parte din tot sufletul, cum mi-au comunicat pe rând, prin purtătorii lor de cuvânt, șoptit la ușa celulei, au luat parte vie la doliul nostru și sufletește au făcut funeralii naționale în sufletul lor”.

Dar moartea unuia dintre ei nu-i descumpănește pe episcopii rămași. Spune Fericitul Iuliu Hossu: „Ne-am întâlnit de-aproape cu moartea în celula 44 din temnița Sighetului și am spus cuvânt de preamărire a vieții și învierii întru Hristos Isus, Domnul nostru. Cu această credință și în această fericitoare așteptare, plecăm înainte pe calea cea frumoasă, împărătească a Domnului, calea Crucii Lui, care duce prin moarte, la viață. «Iată, Eu cu voi sunt!» (Mt 28,20). «Vino, Doamne Isuse, și rămâi cu noi, ziua se apleacă» (Lc 24,29).”

Dintre episcopi, „cel mai slab era fratele PS Suciu Ionel, care era așa de slăbit după înfometarea sistematică la care a fost supus, încât organismul nu mai primea hrana, și așa nu mai putea să se refacă, ci slăbea din puteri din ce în ce mai mult”.

Apoi, „PS frate Titu Liviu Chinezu era și dânsul slăbit, suferea de inimă; la început nu se vedea pe dânsul, dar din ce în ce slăbea din puteri. PS Ioan Bălan suferea de stomac, nu putea suporta fasolea, nici varza; în acest chip, din ce biata se primea, nu putea să se nutrească; încolo, era tare și vânjos din făptură, cum se spune, dar slăbea mereu. PS Alexandru Rusu suferea de cord, încă de acasă, și cu stomacul, dar a rezistat bine; s-ar fi mirat prof. Hațieganu Iuliu, care l-a examinat la clinica din Cluj și mi-a spus că starea sa este gravă; și iată, cu ajutorul Domnului a dus-o bine, totdeauna cu moralul înălțat și bine dispus; nu-i pria mămăliga; cerea mereu regim de pâine în loc de mămăligă; era purtat de director cu vorba că va cere de la București aprobare; până la o vreme tot amânase, și în urmă i-a răspuns la o nouă cerere: «Dar mănâncă mămăligă, că din aceea ai ieșit»; cu asta s-a terminat cu așteptarea. Cu toate acestea, s-a ținut bine până la sfârșit; topit și dânsul la corp, ceea ce era firesc, dar s-a menținut în puteri”.

Despre sine, Fericitul Iuliu Hossu își amintește: „În afară de 2-3 zile de răceală, o formă de gripă, când eram la tăiatul lemnelor, și o săptămână de dureri de dinți la Dragoslavele, când îi mai aveam aproape pe toți, n-am fost bolnav de nimic, nici chiar dureri de cap; stomacul tot timpul s-a purtat bine; cu care, cum am zis, am încheiat pact de neagresiune; eu singur mă miram de această supunere înțelegătoare a necesității stringente pentru salvarea a ce se poate din puterile de viață”. Astfel, a continuat, „în starea aceasta am ieșit din anul 1952, urmând programul vieții noastre de aici, cunoscut; fratele Ionel, de altcum era cu sufletul înălțat și vioi; sufletul limpede și treaz, trupul slăbind mereu. Cu această durere și mare îngrijorare am plecat pe calea anului 1953”.

Tânărul Episcop Ioan Suciu va muri la Sighet, în 27 iunie 1953, îi va urma Episcopul Tit Liviu Chinezu, la 15 ianuarie 1955, amândoi morți mai cu seamă de foame și frig. Dintre cei șapte Fericiți episcopi martiri ai BRU, șase au fost închiși la Sighet, iar dintre ei, trei au murit în temutul Penitenciar. Astfel rememorând cele petrecute, Fericitul Iuliu Hossu redă memoria ascunsă dincolo de ritmul nesfârșitei treceri. Redă, actualizând – precum patimile și moartea Domnului sunt actualizate la fiecare Sfântă Liturghie – realitatea în care au trăit și în care au și murit Episcopii greco-catolici martiri și toți fruntașii țării, la Sighet.

Dar, ei n-au murit – mărturisește Fericitul Iuliu Hossu: „Scumpii noștri morți rămân cu noi în rugăciunile noastre, ei care din mila Domnului au intrat prin moarte la viață veșnică, chezășuită de cuvântul Domnului Isus: «Cel ce crede întru Mine are viață veșnică … și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi»”. Pentru că, „da, aceasta-i puterea credinței, darul Domnului Isus, să rămâi neînfricat în fața morții pe care o vezi cu ochii cum se înstăpânește de trupul muritor, care totuși poartă făgăduința că va învia prin Isus Domnul nostru. «Eu îl voi învia». Această robie a ridicat-o Domnul: frica morții; ne-a liberat pe toți cei ce cu frica morții am fost robiți păcatului; iată, omul slab, întărit de credință stă liniștit și împăcat în fața morții prin harul Domnului Isus, care a zdrobit robia morții; așezați în adevărata libertate”.

V.S.