Eleganța unei slujiri de o viață

Este o realitate, la care trebuie să reflectăm mai des, că adevărata bogăție a Bisericii nu stă nici în lunga ei istorie prin care călătorește neabătut, nici în lăcașele de cult care vorbesc despre măreția slujirii, ci în oamenii care o formează și, mai ales în aceia care sunt chemați să o slujească.

Insist asupra acestui cuvânt, chemat, deoarece nimeni nu își poate oferi singur o slujire în Biserică, fără a cădea sub stigmatul imposturii morale sau intelectuale, dacă nu are această „chemare de sus”. Chemarea este garanția unei angajări oneste și libere în slujirea lui Dumnezeu și a semenilor, dar și un cec în alb, ce poate fi onorat sau nu, dar însemnă har și talent din belșug. Dincolo de toate, slujirea lui Dumnezeu este un pariu, așa cum este însăși viața, o miză pe care trebuie să ai curajul să o pui în joc, să o ridici constant, dar și să fii capabil să o aperi cu toată ființa în fața banalului, a derizoriului și a corupției de orice fel. Dincolo de acest moment de început al chemării, valoarea omului este dată de statornicia în slujire, de puterea de a-și păstra mintea și sufletul deschise cât mai mult spre lucrarea sfințitoare a harului și de smerenia și discreția pe care reușește să le întrupeze, singurele care îl pot face pe om autentic și credibil.

Citită în această cheie, personalitatea părintelui vicar Iustin Tira este marcată de unicitate și înnobilată de valori precum constanță, determinare, discreție și echilibru. Biografia părintelui marchează nu doar o lungă carieră în administrația de vârf a Bisericii, ci un angajament de o viață de a trăi cu demnitate în această slujire, la care orice om onest trebuie să se uite cu mult respect.

Chemat de tânăr în slujba Bisericii, părintele Iustin Tira s-a dovedit a fi tot timpul la locul potrivit, atât ca diacon și preot al Catedralei Mitropolitane, pe care a slujit-o cu eleganță și sobrietate timp de aproape 30 de ani, ca secretar eparhial, consilier economic și vicar eparhial, funcții în care a dat dovadă de multă înțelepciune și echilibru, cât și ca om aplecat spre studiu și scris pe care le-a urmărit și cultivat cu pasiune și multă stăruință. Părintele vicar a arătat o reală capacitate de ști exact ce trebuie să facă și cum să se comporte în fiecare moment din viața și activitatea sa, care sunt exigențele și cum el însuși le poate duce la îndeplinire, cu o eleganță desăvârșită în cuvânt și faptă.

Cu o biografie care a traversat nealterat decenii de absurd ideologic și de tranziții fără sfârșit, personalitatea părintelui vicar este o adevărată istorie vie a Arhiepiscopiei Clujului, marcată de reale biruințe sufletești. În viața lui se leagă firesc și discret, uniți printr-un fir de lumină, ultimii trei arhipăstori ai Clujului: Arhiepiscopul Teofil, Mitropolitul Bartolomeu și Mitropolitul Andrei, dar și Arhiepiscopul Justininan, părintele tinereților lui sufletești, pe care i-a slujit, iubit și admirat. De la fiecare a avut de învățat: smerenia și discreția elegantă, determinarea și noblețea gândului înalt și a faptei mari, dar și energia nesecată pe care ți-o dă Duhul lui Dumnezeu și angajarea cu toată ființa pe calea binelui.

Părintele Iustin a știut să fie în toate un factor de pace și echilibru, să rămână constant în convingeri, dar și deschis și onest în sfătuire. A fost discret în încercările prin care a trecut și în bucuriile care i-au încununat slujirea, a știut când să se afirme și când să se retragă, rămânând tot timpul un om de cuvânt și un om al onoarei. Aceste virtuți pe care le-a întrupat admirabil l-au făcut să fie un real câștig pentru Arhiepiscopia Clujului, la a cărei bună așezare și-a adus în mod substanțial contribuția, cât și ierarhilor pe care i-a slujit și care au putut găsi întotdeauna în părintele vicar un sprijin de neclintit. Îndeplinește și astăzi cu multă libertate și eleganță slujirea de vicar eparhial și arată că înălțimea și respectul față de o instituție sunt date de statura sufletească și intelectuală a celor care o slujesc și o reprezintă. Acest fapt arată că pentru o funcție trebuie să ai și o anumită croială sufletească, să poți să ți-o asumi decent și neinhibat, dar și să știi să o înnobilezi tu însuți prin munca și statura ta, iar părintele le-a împlinit pe toate acestea cu asupra de măsură.

Părintele Iustin Tira și-a asumat curajos slujiri și medieri în momentele de tensiune pe care Biserica le traversa dureros în anii ´90. În dialogul interconfesional s-a dovedit a fi întotdeauna un om al echilibrului, știind să pună accentele binevenite ale moderației și bineînțeles pe cele ale adevărului. Dacă astăzi, în Arhiepiscopia Clujului avem o atmosferă confesională destinsă și cordială, acest lucru se datorează și părintelui vicar, care a imprimat un duh al păcii și al bunei conviețuiri între credincioșii celor două Biserici românești. Printr-un astfel de angajament părintele și-a câștigat un respect autentic din partea celor implicați în acest exercițiu greu al dialogului, dar și din partea celor care se bucură că pot respira un aer sănătos.

Dincolo de omul de administrație sobru și elegant, de tehnicianul care are tot timpul la îndemână sfatul și cuvântul potrivit, pe părintele vicar îl descoperi cu bucurie în scrisul și în cuvintele sale, pe care ni le oferă dintr-un preaplin al ființei, care se cere împărtășit. Pornind de la afirmația că recunoștința este în primul rând o stare de har, putem spune că părintele vicar a fost un privilegiat, care a avut parte de multe astfel de stări și pe care a știut să le exprime prin veritabile exercițiile de admirație. Îi place să vorbească admirativ despre oamenii care i-au marcat viața, despre părinții după trup și despre cei duhovnicești, despre rădăcinile sale, luminate încă de semețul turn al impunătoarei biserici de lemn din Plopiș, despre oamenii și locurile care i-au modelat sufletul. Cu un stil cuminte și așezat, lipsit de emfază, ce are întotdeauna cuvintele la locul lor, părintele vicar ne oferă oricând reconfortări sufletești în compania oamenilor pe care îi admiră, confirmând încă odată adevărul spuselor lui Gustave Flaubert: „devenim ceea ce admirăm”.

A coordonat cu multă înțelepciune și dăruire importante proiecte editoriale și de cercetare ale Arhiepiscopiei, precum: „Prezențe clericale la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918”, a reactivat „Calendarul Renașterea”, în buna tradiție a anuarelor bisericești, la care a avut privilegiul să lucreze în anii ´80, a restituit la măsura zilelor de azi, monumentala monografie dedicată episcopului ctitor Nicolae Ivan sau opera publicistică a vrednicului arhipăstor, în volumul „Efigiile ierarhului”. Prin toate acestea, părintele vicar Iustin Tira exprimă cel mai bine și convingător măsura staturii sale sufletești și intelectuale, își onorează încrederea pe care i-au oferit-o ierarhii pe care i-a slujit și la care a răspuns întotdeauna cu încredere și ne oferă exemplul unui cleric demn, capabil să-și trăiască viața cu fruntea sus.

A rămâne în toate tu însuți, a fi autentic și constant cu sine și a ști să culegi doar ce e bun, fără a imita sau a te lăsa influențat, sunt semnele unor virtuți și ale unei bune așezări sufletești, călite în ani de viață și de slujire, care dau măsura unei înalte conștiințe eclesiastice și umane, în care strălucește astăzi părintele vicar Iustin Tira.

La mulți ani!

Pr. lect. univ. dr. Bogdan IVANOV