El Greco şi tabloul cu tema Rusaliile

Textul scripturistic amintit în Faptele Apostolilor (2,1-21), ne vesteşte momentul pogorîrii Sfîntului Duh peste Sfinţii Apostoli adunaţi împreună. Pogorîndu-se din cer un tunet, ca o suflare de vînt vijelios, a umplut locul unde erau ei adunaţi, arătîndu-li-se nişte limbi de foc, ce s-au lăsat pe fiecare dintre ei. Umpluţi de Duhul Sfînt, Apostolii au început să vorbească în alte limbi, vestind după puterea Duhului.

Tema Pogorîrii face parte din Ciclul Glorificării lui Iisus, chiar dacă El lipseşte din scenă, locul Său este preluat în anumite exemple de Fecioară; în unele reprezentări se observă tronul gol din mijlocul Apostolilor adunaţi şi în rare exemple Hristos este redat bust deasupra Discipolilor.1 În interiorul bisericii răsăritene scena se zugrăveşte pe bolta în leagăn de deasupra Sfîntului Altar, iar ca icoană portabilă ea se regăseşte pe iconostas în rîndul celor douăsprezece icoane prăznicar şi în registrul de jos împreună cu icoanele împărăteşti, atunci cînd locaşul de cult este consacrat sărbătorii. În rare exemple se mai poate picta scena şi în absida sudică din naosul bisericii. În aria lumii apusene este întîlnită cu regularitate în tablouri şi retabluri de altar, tema fiind preluată din Orient încă din veacul al VI – lea, cînd călugărul Rabula o ilustrează în Evangheliarul său.

Dominico Theotocopoulus, (1541-1514) cunoscut îndeobşte cu apelativul „El Greco” şi stabilit pentru o bună perioadă de timp în Spania, va împodobi bisericile cu retabluri şi sculpturi, dominînd pictura iberică cu clarobscurul său misterios şi cu coloritul său inedit şi intempest.

Aparţinînd ultimei perioade de creaţie, tabloul intitulat „Rusaliile” (Pogorîrea Sfîntului Duh) se află în prezent în colecţia Muzeului Prado din Madrid, el păstrînd unele analogii din punct de vedere compoziţional, a modelelor şi a modului de tratare cu pictura „Ospăţul din casa lui Simon”.2

Artistul grec cunoştea cu siguranţă icoana postbizantină a acestei teme, de aceea el preia în forma ei iniţială concepţia armăturii acestui dreptunghi boltit în partea de sus, asemenea icoanelor ce urmau a fi aşezate în ramele sculptate ale iconostasului. Desigur, avem înaintea noastră un tablou de altar cu elementele specifice artei apusene precum realismul; cu toate acestea, caracteristic artei lui El Greco sînt tocmai aceste alungiri şi dematerializări ale anatomiilor, ori ale veşmintelor. Fecioara şi Apostolii în rugăciune dau impresia unui singur trup „,ridicaţi de un suflu unanim, vibrează şi izbucnesc în sus ca flăcările unui rug aprins”.3 Prezenţa Fecioarei în ambianţa celor 12 Apostoli la Cincizecime am întîlnit-o în primele exemple, ea devenind o constantă în iconografia răsăriteană şi în cea apuseană. La baza acestui detaliu iconografic se aminteşte versetul 14 din capitolul 1 al Faptelor Apostolilor dinainte de Pogorîre: „Toţi aceştia, într-un cuget, stăteau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu fraţii Lui”.4 Unele reprezentări iconice, în special icoanele ruseşti nu o reprezintă pe Fecioară; locul ei, central, fiind lăsat liber, semn ce defineşte prezenţa nevăzută a Mîntuitorului. Existenţa Apostolului Pavel semnalat în iconografia Înălţării şi a Cincizecimii apare din raţiuni simbolice, deoarece el avea să „devină unul dintre corifeii Apostolilor”.5

Compoziţional, tabloul face o distincţie între planul superior ordonat şi ritmic al personajelor şi cel inferior, unde cinci dintre figuri sînt redate din profil şi din spate. Scena, împreună cu ampla redactare a celor 15 siluete, dintre care şi două femei, lărgeşte prin originalitate canonul iconografic. În centrul lucrării este aşezată Fecioara cu mîinile în gest de rugăciune, alături de ea şi ceilalţi privesc cu ardoare în sus, de unde tronează într-o lumină, în nuanţe de galben, Duhul Sfînt, în chip de porumbel. Peste capetele lor coboară flăcări, ce amintesc de miracolul săvîrşit atunci. Tratat într-o manieră febrilă, cu o tuşă furioasă şi într-un contrast de clarobscur şi complementar al rozului, albastrului de consistenţă rece în raport cu verdele veronese şi galbenul cald, tabloul transmite un sentiment dinamic, exacerbat cu valenţe transcendente.

Din registrul superior şi din partea dreaptă – un portret cu barbă albă ne priveşte făcîndu-ne părtaşi evenimentului; exegeţii l-au recunoscut pe însuşi maestrul cretan. Lumina şi umbra într-un nesfîrşit joc dau sentimentul şi iluzia mişcării, a freamătului credinţei ce mişcă trupurile şi sufletele Apostolilor.

Lector univ.dr. Marcel MUNTEAN

1 Louis Réau, Iconographie de l’art Chrétien, tome second, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1957, p.591.

2 Manuel B. Cossio, El Greco, vol. 1, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 301, 313.

3 El Greco, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1974, p.11.

4 Louis Réau, op. cit., p. 594.

5 Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sofia, Bucureşti, p.128.