Egipt: Pericolele unei “lovituri de stat a poporului”

New York Times

Armata egipteană susţine că nu a avut altă alegere decît să-l înlăture de la putere pe Mohamed Morsi, primul preşedinte egiptean ales în mod legitim, şi că lovitura de stat a reflectat voinţa poporului. Cu toate acestea, căderea lui Morsi nu este de bun augur pentru viitorul Egiptului şi al democraţiei în regiune.

Procedînd astfel, armata calcă pe urmele unor conducători precum Gamal Abdel Nasser în Egipt, Hafez al-Assad în Siria, Saddam Hussein în Irak, şi ayatollahul Ruhollah Khomeini în Iran, care au făcut din popor o sursă de legitimitate şi au perpetuat un regim autocratic în numele voinţei sale. Prin intervenţia sa, care a vizat înlăturarea unui preşedinte nepopular, armata egipteană a reafirmat o tradiţie despotică din Orientul Mijlociu, prin care ofiţeri ai armatei decid de ce are nevoie ţara şi întotdeauna ştiu cel mai bine.

În mod tradiţional, au existat două instituţii din Egipt, armata şi justiţia, care s-au considerat mai presus de orice tragere la răspundere, şi ambele au refuzat să răspundă în faţa oricărei puteri civile. Cele două sînt instituţii puternic înrădăcinate în regimul preşedintelui Hosni Mubarak, şi ambele sînt profund laice, autoritare şi corupte. Armata a asigurat Statele Unite şi opinia publică internaţională că nu va interveni din nou în politică după această lovitură de stat şi a cerut egiptenilor să se unească, să uite de diferenţe şi să nu caute răzbunare.

Cu toate acestea, în timp ce profesa această nobilă retorică, armata a încălcat total principiile de bază ale statului de drept. Deşi a dispus arestarea unor membri ai Frăţiei Musulmane şi ai partidului politic al lui Morsi pentru răzvrătire şi incitare la violenţă, ea nu a părut să nu fie capabilă să-i aresteze pe cei răspunzători de arderea birourilor Frăţiei sau împuşcarea unor susţinători ai lui Morsi.

Mulţi dintre aşa-numiţii liberali laudă armata pentru susţinerea libertăţilor personale, ignorînd însă cu seninătate faptul că unul dintre primele acte ale armatei a fost să închidă toată mass-media – pe care armata, în înţelepciunea sa infinită, a considerat-o un pericol la adresa ordinii publice. Printre instituţiile închise s-a numărat şi Al Jazira, al cărui sediu din Cairo a fost închis, angajaţii ameninţaţi şi arestaţi, iar echipamentul confiscat.

În fapt, armata a reafirmat şi agravat o dispută de zeci de ani între laici (care cred că doar ei înţeleg democraţia) şi islamişti (care susţin că laicii cred în democraţie doar atunci cînd le serveşte pentru a-i exclude şi marginaliza). Greşeala fatală a lui Morsi a fost să creadă că ar putea cîştiga încrederea şi loialitatea ministrului apărării, generalul Abdul-Fattah el-Sisi. În schimb, el a primit o lovitură de stat.

Laicii din Orientul Mijlociu au eşuat în mod tradiţional în alegeri, deoarece le-a lipsit sprijinul maselor pioase şi au fost, în schimb, nevoiţi să se bazeze pe puterea represivă a armatei. Islamiştii s-au descurcat, în general, bine în alegeri, însă mai degrabă din cauza apelului la emoţii decît a competenţei în guvernare. În consecinţă, laicii au ajuns să acapareze puterea prin excluderea şi reprimarea islamiştilor. Rezultatul previzibil a fost radicalizarea islamiştilor, după ce şi-au pierdut încrederea în principiile sfinte ale democraţiei şi drepturilor omului.

Acest lucru riscă să se întîmple din nou în Egipt. Cum pot fi incluşi islamiştii, dacă sînt închişi, şi de ce ar trebui să se implice în procesul democratic, ştiind că, dacă vor cîştiga alegerile, armata şi justiţia vor interveni, probabil, încă o dată pentru a-i neutraliza?