După noi…

RADU VIDA

Potopul.
Exceptînd personalul înalt calificat (pentru aşa ceva, desigur) şi cîţiva politicieni din comisiile de specialitate ale Parlamentului, un număr restrîns de funcţionari de la Banca Naţională, apoi, premierul şi preşedintele – iată o listă (poate prea lungă!) a celor care pot pricepe ridicarea sau îngheţarea salariilor. Evident că toată lumea vrea venituri cît mai mari şi, în general, nimeni nu ţine cont de posibilitatea sau imposibilitatea de a susţine măririle de salarii.

Cerem!
Batem cu pumnul în masă, protestăm, ieşim în stradă, blocăm sau boicotăm. Simplu. Nu muncim. Sau muncim doar pentru a urla după venituri cît mai mari! Şi la mulţi le iese. Dacă spuneam că cei mai mulţi dintre noi nu se pricep la asemenea treburi, e pentru că mă număr printre ei. Nu zău?! Atunci de ce am deschis subiectul? Pentru că mă îngrijorează soarta mea. Şi, odată cu ea, a milioame şi milioane de oameni de la… privat.

Vă rog să observaţi că, în toate cazurile, protestele pentru mărirea salariilor au pornit de la oameni care nu produc nimic. Nu au ce vinde. Şi, în consecinţă, nu au cum să opţină profit. Neîndoielnic că importanţa socială a muncii nu se cîntăreşte numai în profitul imediat, acel adaos la munca încorporată, care poate fi trecut la capitolul „beneficii”. Şi medicii, şi profesorii, şi poliţiştii şi artiştii sînt la fel de importanţi pentru bunul mers al societăţii. Fără ei nu funcţionează. Dar, treburile nu funcţionează nici fără cei care, după cum spuneam, produc ceva.

De acolo, de la ei, vin banii pentru restul bunăstării societăţii. Din taxele şi impozitele puse pe acel produs, mic sau mai mare, care are o valoare şi pe el se percep atîţia şi atîţia bănuţi. Restul? Sigur, cu toţii sîntem impozitaţi. La salar. Cu toţii plătim accize de ne sar ochii! TVA-uri. Taxe pe staţiuni. Pe noapte. Pe zi. Pe… Şi dacă nu-i spune „fumărit” sau „uium” nu înseamnă că nu există. Şi nu intră în buzunarul statului, care, nu-i aşa?, taie cîte o felie, mai mare sau mai mică pentru biserică, armată, poliţie, profesori, personal sanitar, funcţionari etc. (Oricum, nu neapărat în ordinea asta).

Acum au avut noroc, ca şi data trecută, toţi cei enumeraţi mai sus. Şi Guvernul dă. Că – zice – are de unde. Bravo lui! La mai mare! Pentru că, în mod normal un militar de la noi ar trebui să cîştige exact cît cîştigă unul în Germania. Un medic de la noi n-ar trebui să primească cu nici un cent mai puţin decît în Franţa. Iar un funcţionar… ş.a.m.d. Ideea e că jandarmii de la noi nu muncesc mai puţin decît carabinierii lor! Şi-atunci? E drept că, în ţările „bogate”, în spatele celor care nu produc dar… au, stau cei care produc. Şi au şi ei. Noi pe aceşti anonimi, muncitori şi ţărani, „de la privat” nu-i avem. Şi, dacă îi avem (puţini, cîţi ori fi!), nu sînt plătiţi cum trebuie. N-am auzit pe un medic, profesor, militar, pensionar sau poliţist să se revolte că, cel care-i dă, realmente, salarul (ăla mizerabil, dar, cum necum, îl asigură), deci, amărîtul „de la patron” lucrează la negru, nu primeşte decît salarul minim pe economie, lucrează în condiţii dintre cele mai degradante pentru fiinţa umană… E drept, ei „cei de la privat” ar trebui să se revolte. Să ceară. Să oblige patronatul… cum ar fi însă o revoltă generală a acestora din urmă! De unde s-ar mai asigura dublări de salarii, procente de 70-80 la sută în plus faţă de. Răspunsul e simplu: de nicăieri. N-ar primi nici angajatul „la patron” nici funcţionarul, poştaşul, cercetătorul, spionul…

Aşa că titlul editorialului de astăzi este greşit! Nimeni, nici brancardierul, acritura de la ghişeu, portarul şi primarul de la Primărie, sau… inşpectorul ovin, nu pot să gîndească în termenii: după mine potopul!