DUELUL SUTEI DE SONETE

– o carte unicat –

Această primă ediţie a unui duel în sonet epigramatic se datorează duelistului prezent – George CORBU – care a păstrat textul original integral – şi în egală măsură doamnei Dr. Elis RÂPEANU, care îngrijeşte şi prefaţează acest volum, apărut cu sprijinul Fundaţiei „Dinu şi Valentin Lipatti” la Editura Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2012 şi este un Omagiu lui Mircea TRIFU care în anul 2012 ar fi împlinit 90 de ani, cum se menţionează pe foaia de titlu.

Cine sînt cei doi autori ai duelului? Dl. George CORBU este cunoscut în lumea mare a epigramei româneşti contemporane ca un scriitor de mare talent şi sensibilitate, cu mai multe volume personale – epigrame, poezii, eseuri, sute de prefeţe şi postfeţe la cărţile colegilor de breaslă. Este preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România, funcţie deţinută din 1995, după decesul lui Mircea Trifu în 1994. Cartea fiind un omagiu adus lui Mircea Trifu, ne vom referi acum mai mult la această personalitate emblematică a epigramei româneşti. Tot d-na Elis Râpeanu ne dă mai multe amănunte despre cel omagiat în „Două pe faţă, două pe dos”. Volum omagial Mircea Trifu – 90 de ani de la naştere, alcătuit de domnia sa, în urma Concursului Naţional de Epigramă „Mircea Trifu”, ediţia a VII-a, Bucureşti, ianuarie-februarie 2012, ca RESTITUTIO pentru lumea de azi şi din care vom selecta cîteva pasaje.

Mircea TRIFU (n.Iaşi, 24 febr.1922-m.Bucureşti, 20 iunie 1994) a absolvit Academia Comericală, „fiind un om al cifrelor”. Ca EPIGRAMIST, s-a afirmat încă de pe vremea apariţiei revistelor „Epigrama”, „Gluma”, „Umorul” ş.a., în care publică epigrame care-l impun în „peisajul literar al catrenului scînteietor”. A publicat două volume de autor: „Epigrame”(1976) şi „Nici Cincinat, nici Păstorel”(1985). Sub îngrijirea sa au apărut peste zece antologii şi culegeri de epigrame ale Clubului bucureştean, în care sînt prezenţi epigramişti din întreaga ţară. Clubul Epigramiştilor „Cincinat Pavelescu”din Bucureşti a fost înfiinţat în 1969, Mircea Trifu fiindu-i preşedinte timp de 25 de ani. Tot el a pus bazele UNIUNII EPIGRAMIŞTILOR DIN ROMÂNIA în 1990, uniune la care au aderat toate cenaclurile din ţară. „Numele său e legat de reînvierea creaţiei epigramatice româneşti de după război şi astfel au apărut în 1969 primele două cenacluri, organizate în Bucureşti şi apoi în Timişoara. M.Trifu a fost şi un „îndrumător şi sprijinitor de noi talente”, încurajîndu-i pe cei talentaţi. Important pentru evoluţia epigramei, „pentru ridicarea ei pe o treaptă nouă, corespunzătoare evoluţiei spiritului românesc, pentru aşezarea ei într-o formă de catren perfect din punct de vedere prozodic”, este şi faptul că M.Trifu a devenit un „teoretician, un critic literar sui-generis, care iniţiază în literatura de specialitate teoria EPIGRAMEI…” trasînd de fapt statutul epigramei moderne.

Revenind la volumul DUELUL SUTEI DE SONETE, trebuie menţionat în mod expres că Prefaţa este de fapt un studiu extrem de elaborat, pertinent, scris de un profesionist în literatura română de specialitate – „Sonetul. Sonetul umoristic şi sonetul epigramatic” (cca. 30 de pagini!). „Sonetul are o tradiţie strălucită în literatura universală” încă din secolul al XIII-lea, în special în Italia, fiind considerat încă de la început ca un „grai al iubirii, dar şi al înţelepciunii”. Apărut înainte de Dante, „Forma lui s-a definitivat, încă de atunci, aşa cum s-a transmis pînă în zilele noastre: poezie cuprinzînd 14 versuri endecasilabice (de 11 silabe), aranjate în două catrene şi două terţine, avînd, de regulă, două rime îmbrăţişate la catrene şi trei rime la terţine, azi cu dispunere liberă”.

În ANTOLOGIA SONETULUI ROMÂNESC (3 volume), autorul Radu CÂRNECI menţionează: „Dante, Petrarca, Shakespeare, Goethe, Byron, Baudelaire, Verlaine, Rilke, Eminescu – iată numai cîţiva dintre Majestăţile Cuvîntului ce rămîn repere de neocolit în evoluţia acestei specii.”

Radu Cârneci numeşte sonetul coroana de aur a poeziei. În volumul al III-lea al Antologiei…, „printre ai cărei consultanţi s-a numărat şi George Corbu, există un capitol intitulat Sonete ironice, cuprinzînd şi multe nume de epigramişti care practică sonetul.” În literatura română sonetul epigramatic a apărut cu peste patru decenii în urmă. În literatura universală însă, a existat un duel, dar numai prin patru sonete: primul de atac – împotriva lui Racine, iar celelalte ca replici şi contrareplici din partea adeversarilor.

În volumul de faţă – DUELUL SUTEI DE SONETE – adversarii sînt doi epigramişti care „practică un duel elegant, spiritual, de sonete, ca şi cum ar fi epigrame”. Acest schimb de idei a apărut la începutul anului 1970 din iniţiativa lui Mircea Trifu şi a devenit „cea mai lungă bătălie literară” încheiată cu sonetul 101, semnat împreună. Cei doi confraţi, Mircea Trifu şi mai tînărul George Corbu, activau în Clubul epigramiştilor bucureşteni „Cincinat Pavelescu” încă de la înfiinţarea acestuia în 1969 şi între ei s-a înfiripat o frumoasă prietenie. Martori ai duelului au fost Tudor Muşatescu şi Mircea Pavelescu, iar arbitru – Victor Eftimiu, aşa cum preciza însuşi Mircea Trifu pe clapeta copertei primului său volum „EPIGRAMMA”, apărut la Editura Litera, 1976. „Un asemenea duel, încă neîntîlnit în literatura română şi, după ştiinţa noastră, nici în alte literaturi”(E. Râpeanu) era destinat să apară într-un volum, dar care pînă în prezent n-a văzut lumina tiparului. Tot după precizările d-nei Elis Râpeanu, după 31 de ani de la scrierea lui, „Duelul sutei de sonete” a fost publicat, cu numeroase greşeli, în revista lunară de satiră şi umor „Haz de necaz” de la Cîmpina. Aici găsim o Prezentare (şi o confesiune) făcută de dl. George Corbu, care scria în 2001: „Prietenia (nu doar literară) ce m-a legat de emeritul umorist şi epigramist Mircea Trifu (…) stă la originea a ceea ce avea să devină „Războiul (duelul) sutei de sonete”. În compania, ilustră, a mult talentatului coleg, am purtat cea mai paşnică bătălie de-a lungul primelor trei luni ale anului 1970. Cele 101 sonete scrise atunci – probabil cel mai lung duel de acest gen din literatura română – au avut ca martori pe Tudor Muşatescu şi Mircea Pavelescu, iar ca arbitru pe Victor Eftimiu. Ele îmbracă astăzi haina tiparului, înainte ca vreun editor, în a cărui venire mai sper, să le ofere veşmîntul aristocratic al unei cărţi, aşa cum, de altfel, şi-au dorit protagoniştii acestei confruntări ironico-umoristice.(…) Au mai fost şi alte încercări de a publica sonetele, dar tot cu scăpări, însă cel mai important lucru este că duelul a fost cuprins cu „anumite mostre” în marea ANTOLOGIE A SONETULUI ROMÂNESC a reputatului RADU CÂRNECI.

Prin Sonetul nr. 1 „En garde!” Mircea Trifu aruncă mănuşa:

„De-ai cochetat cîndva cu epigrama

Şi ai pătruns subtila ei plămadă

. . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . .

Iar dacă socoteşti că e momentul

Să-ţi etalezi, în faţa mea, talentul,

Hai, îndrăzneşte… pipăind mănuşa!

dar şi George Corbu ştie cum să răspundă provocării ca în Sonetul nr. 2 „A nous deux!”:

Te socotesc un umorist de seamă

Şi-s fericit că mînuieşti o spadă

Pe care Cincinat, în cavalcadă,

O-nnobila numind-o epigramă

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . .

Şi, de aceea, cînd îţi simt văpaia,

Elogiul meu păleşte şi se-ncheie

Cînd simt mănuşa goală de idee!

„Riposta”(3) vine imediat pentru că „Şi-n viitor, am să te strîng cu uşa!”. Şi tot aşa, deliciul fiecărei replici cucereşte. Deşi, uneori, acestea sînt ceva mai dure, „Prietenia, ţară ideală”(6) îi ţine aproape. Întîlnim şi imagini deosebite, de o frumuseţe rară: ideea…e şocul nevăzutelor petarde (9), invidia să nu-ţi cernească-amiaza (54),doruri noi de infinit ne leagă (60), abuz de magică speranţă (62),vor trece anii şi Vor mătura şi praful de pe Lună (65), sufăr la tot ceasul)Cioplind în stînca vorbei, în tăcere (84) şi multe altele. La Mircea Trifu, nota de umor „e accentuată adesea de întrebările aparent nevinovate pe care le pune, pentru el întrebarea fiind metoda prin care provoacă, dar se şi detaşează de dramele vieţii. George Corbu e suflet bîntuit de nelinişti existenţiale”. Toate cele 100 de sonete se înlănţuie, preluînd motivul sau titlul ca idee principală pentru ripostă şi tocmai această înlănţuire de idei este specifică duelului… Lectura acestor sonete epigramatice este o „adevărată delectare”, ştiind că cei doi duelişti au fost recunoscuţi ca avînd un „belşug spiritual” (R. Cârneci) admirabil. În ultimul sonet „Către cititori”, nenumerotat, dar considerat al 101-lea, semnat împreună, cei doi autori se întreabă: „Dar oare-a fost îndreptăţit temeiul

Ce ne-a făcut să-ncrucişăm condeiul

Ori am nutrit speranţe iluzorii?

În vrăjmăşia endecasilabică,

De ne-am aflat cumva degeaba-n treabă

Probabil o vor spune cititorii!”

Cu siguranţă, cititorii vor aprecia spiritul scînteietor care incită la lectură şi apoi la o nouă lectură, ţinînd treaz interesul pentru citit, înlănţuirea ideilor dînd impresia de dialog între cei doi.

Silvia POPESCU