Drumul spre 1 Decembrie 1918

În cursul anului 1918, liberalismul și naționalismul au fuzionat pentru a asigura popoarelor din Europa Centrală și de Sud-Est aflate în componența unor imperii autocratice multinaționale suportul ideologic de care au avut nevoie în lupta lor pentru refacerea statalității (cazul polonezilor, cehilor și slovacilor) sau a întregirii național-statale (în cazul românilor, sârbilor etc.). Unirea Transilvaniei cu România în anul 1918 se originează în efortul comun al mai multor generații, care au inclus persoane dar și asociaţii ce prin acţiuni constante şi complexe în timp, au reuşit să menţină individualitatea naţională românească din Transilvania, să educe masele în spirit liberal-democratic dar și național.

Acţiunile elitelor burgheze românești din Transilvania se încadrează exemplar în ceea ce strategia oricărei componente instituţionale a societăţii civile moderne o avansa: educarea civică şi politică a mulţimii pentru a transforma grupurile de cetăţeni în actori pe scena vieţii comunitare, publice. Toate asociaţiile şi instituţiile culturale, economice, religioase, profesionale, de tineri etc. rezultate în urma apariţiei şi dezvoltării societăţii civile româneşti din Transilvania după revoluția de la 1848 au fost susţinute exclusiv prin donaţii private şi prin cotizaţiile membrilor. Ele au fost forme de asociere bazate pe criteriile etnic şi social-profesional, având la bază voluntariatul şi dorinţa implicării în comunitate pentru progres material, social, cultural şi nu în ultimul rând naţional. ASTRA de la Sibiu a fost fără îndoială cea mai importantă asociație a naţiunii române din Transilvania în epoca modernă.

Românii și-au creat astfel prin asociații și biserică un fel de stat paralel celui în care viețuiau oficial, prin care au reușit să-și însușească principii și valori liberale, democratice, să-și exerseze abilități de autoguvernare comunitară. Ei au fost capabili în toamna anului 1918, când Marele Război era spre final iar Imperiul Austro-Ungar la un pas de dezmembrare, să își asume responsabilitatea desprinderii Transilvaniei de Ungaria și a guvernării eficiente și corecte a unei provincii devastate de 4 ani de război și aflată în pragul colapsului.

Experiență democratică acumulată pe parcursul mai multor decenii

Prin urmare, românii au acumulat o experiență democratică pe parcursul mai multor decenii, cu rezultate eficiente în gestionarea problemelor bisericești, școlare, culturale, sociale și economice. La Oradea, în 12 octombrie 1918, în timpul Conferinţei Comitetului Executiv al Partidului Național Român (PNR), s-a adoptat o Declaraţie prin care se exprima dorinţa naţiunii române din Ungaria şi Ardeal de a-şi hotărî soarta în urma unei mari adunări naţionale. Momentul de la Oradea, din 12 octombrie, a avut o semnificaţie aparte şi pentru că s-a adoptat acolo o rezoluţie care oficializa reluarea legăturilor de colaborare a PNR cu social-democraţii români transilvăneni. Documentul de la Oradea, citit de către deputatul Alexandru Vaida-Voevod în parlamentul de la Budapesta, în ziua de 18 octombrie 1918, a fost o declaraţie politică de principii, de exprimare a independenţei naţiunii române şi a dorinţei acesteia de secesiune faţă de Ungaria. Din însărcinarea Comitetului Central al Secţiei Române a Partidului Social Democrat din Ungaria (PSDU), o delegaţie, formată din Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini şi Ion Mihuţ, s-a întâlnit, la 28 octombrie 1918, cu deputaţii PNR din parlamentul de la Budapesta. Aceştia au decis constituirea pe bază de paritate a unui organism care să coordoneze lupta de emancipare naţională a românilor din Ungaria, numit Consiliul Naţional Român (CNR). Consiliul, format în noaptea de 30 spre 31 octombrie la Budapesta, era format din şase reprezentanţi ai PNR (Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, Aurel Lazăr) şi şase ai Secţiei Române a PSDU (Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Bazil Surdu, Tiron Albani, Iosif Renoiu). În fruntea sa se afla omul politic arădean Ştefan Cicio-Pop. După Declaraţia de independenţă din 18 octombrie, constituirea CNR – organ al suveranităţii naţionale româneşti din Ungaria, pe baza principalelor forţe politice ale românilor – a reprezentat un pas major pe calea autodeterminării naţionale şi pregătirea unirii Transilvaniei cu România.

Guvern provizoriude la Arad

La începutul lunii noiembrie, CNR şi-a mutat sediul la Arad, în casa fruntaşului PNR Ştefan Cicio-Pop, devenind un veritabil guvern provizoriu al Transilvaniei. Pentru a avea eficienţă maximă, s-a decis ca doar câte 3 reprezentanţi ai celor două partide să rămână în Arad, ceilalţi urmând să activeze pe teren, în diferite zone ale Transilvaniei sau la Budapesta şi oriunde avea să fie nevoie, pentru a servi cât mai bine cauza naţională. Astfel, la Arad, în casa lui Ştefan Cicio-Pop şi-au desfăşurat activitatea 3 membri ai PNR (Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr) şi 3 ai social-democraţilor (Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini). În cursul lunii noiembrie, a avut loc un amplu proces de înfiinţare a consiliilor (sfaturilor) naţionale române pe întreg teritoriul Transilvaniei, în paralel cu organizarea gărzilor naţionale militare, organe menite să introducă şi să protejeze noua administraţie românească din provincie. Deosebit de importantă pentru evoluţia evenimentelor a fost şedinţa din 9 noiembrie de la Arad a celor 6 membri ai CNR, unde s-a pus problema preluării de către acest consiliu a întregii administraţii pe teritoriul locuit de românii din Ungaria şi Transilvania. La propunerea lui V. Goldiş de a se adresa în acest sens un memorandum guvernului maghiar la care acesta să răspundă în termen de 15 zile, Enea Grapini şi ceilalţi doi social-democraţi au replicat că „s-a terminat cu epoca memorandumurilor” şi că românii, fiind stăpâni pe situaţie, trebuie să vorbească „de la egal la egal” cu vechii stăpâni. „Noi trebuie să adresăm o notă ultimativă” şi, „în termen de 48 de ore, să avem răspunsul la nota ultimativă”.

Tratative româno-ungare

Consecinţa acestei note ultimative, trimisă în 10 noiembrie la Budapesta, a fost desfăşurarea la Arad, în 13-14 noiembrie 1918, a unor tratative româno-ungare, derulate după toate regulile diplomatice între parteneri egali, mai precis între CNR şi guvernul revoluţionar maghiar, reprezentat de Oszkár Jászi. La sfârşitul acestor negocieri, CNR şi-a afirmat fără echivoc dorinţa de a lăsa românilor sarcina să-şi decidă singuri soarta, în numele principiului şi dreptului la autodeterminare naţională. Poziţia social-democraţilor români atât la Arad, cât şi, câteva zile mai târziu, la Budapesta a fost foarte fermă, în sensul necesităţii recunoaşterii dreptului naţiunii române majoritare în Transilvania de a-şi decide apartenenţa statală.

În a doua jumătate a lunii noiembrie 1918, pregătirile pentru unire au intrat în linie dreaptă. La 16 noiembrie, CNR a dat publicităţii manifestul Către popoarele lumii, prin care se aducea la cunoştinţa opiniei publice din întreaga lume intenţia naţiunii române de a înfiinţa pe teritoriul pe care locuia „statul său liber şi independent”. În document, se făcea apel la comunitatea internaţională să sprijine demersul democratic al naţiunii române în aplicarea efectivă a autodeterminării. Apoi, la 20 noiembrie, a fost lansat apelul pentru convocarea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, în ziua de duminică, 1 decembrie 1918, fiind arătate modalităţile democratice prin care românii, populaţia majoritară a provinciei, urmau să-şi delege puterea prin deputaţi (delegaţi) aleşi, în măsură să se pronunţe asupra viitorului lor din Transilvania. Alegerea delegaţilor pe plan local s-a realizat DEMOCRATIC,în cadrul unor adunări populare, fiind desemnaţi reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale (profesori, învăţători, preoţi, ţărani, funcţionari, avocaţi, studenţi, militari etc.), care urmau să prezinte adeziunea la unirea cu România a locuitorilor din mii de localităţi de pe cuprinsul întregii Transilvanii, a delegaţilor unor organizaţii politice, societăţi şi instituţii bisericeşti, culturale, profesionale etc.

Rezoluția de Unire-o sinteză între unirea necondiţionată şi cea condiţionată

La Alba-Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, cei 1.228 de delegaţi/deputaţi, de drept sau aleşi, au hotărât unirea cu România. Maniera democratică în care s-a hotărât unirea, participarea masivă a populaţiei de pe întregul teritoriul unit cu România, conferă o notă de specificitate istoriei românilor în anul 1918, care nu trebuie exagerată, dar nici ignorată. De altfel, Rezoluţia de Unire este o sinteză între programul naţional şi cel social, între unirea necondiţionată şi cea condiţionată. Menţionăm câteva prevederi:

„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie – 1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională, pentru toate confesiunile din stat.

3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.

5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât, cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale. […]”

O delegaţie, în frunte cu Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voevod, Miron Cristea, Iuliu Hossu, s-a deplasat la Bucureşti, pentru a prezenta regelui Ferdinand şi guvernului actul unirii. Printr-un Decret-lege, publicat în Monitorul Oficial din 13/26 decembrie 1918, se consfinţea actul istoric de la Alba-Iulia: „Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României”.

Demersul nostru de a restitui sintetic drumul spre Marea Unire a accentuat rolul societății civile în prepararea democratică a societății românești pentru Unirea de la 1918, a relevat complexitatea transformărilor politice, economice și sociale din monarhia habsburgică între revoluția de la 1848 și Primul Război Mondial. În toamna anului 1918, naţiunea română din Transilvania și-a proclamat cu demnitate și curaj opțiunea pentru viitor. Sacrificiile celor mulți au stat la baza edificiului național, acestora cuvenindu-se să le aducem omagiul și recunoștința noastră.

Ioan Bolovan