Drumul lui Putin spre Kremlin: De la copilul rebel la spionul vigilent, devenit lider forte

Agerpres

Vladimir Putin s-a născut pe 7 octombrie 1952 la Leningrad (acum Sankt-Petersburg, nord), la sfîrşitul unei întregi epoci istorice – lui Stalin îi mai rămîneau cinci luni de trăit.

La 1 septembrie 1960, Putin a păşit în clasa întîi. Potrivit profesorilor, a fost un copil dificil. Micul Vova ştia să se bată, iar ceilalţi şcolari se temeau de el. Abia în clasa a IV-a, în comportamentul lui Putin a intervenit o schimbare, datorită antrenorului care l-a luat practic din stradă. Părinţii săi visau să-şi vadă fiul inginer, de aceea, după clasa a opta, el a continuat o şcoală de elită cu profil chimic.

S-a înscris între primii în cercul informatorilor politici, unde citea cu încîntare rapoarte despre situaţia internaţională. Într-o zi din vara anului 1970, Vladimir, în vîrstă de 17 ani, a bătut la uşa masivă a blocului numărul 4 de pe Bulevardul Liteinîi din oraşul natal. Majoritatea locuitorilor se străduiau să se apropie cît mai rar de această clădire, în care se afla Direcţia KGB. Viitorul şef al lui Putin a relatat într-un interviu în Komsomolskaia Pravda că, imediat după absolvirea şcolii, el s-a prezentat la sediul KGB şi a declarat hotărît: “Vreau să lucrez la dumneavoastră!”.

Putin însuşi a afirmat că primul său vis a fost să devină pilot, dar la 16 ani a decis că va purta neapărat epoleţi de ofiţer KGB. Opţiunea sa putea fi influenţată şi de faptul că bunicul său a lucrat o vreme în acest sistem. Tînărului vizitator i s-a dat de înţeles că acest lucru este posibil, însă doar după ce va fi efectuat serviciul militar şi va fi absolvit o facultate. “Ce facultate este de preferat?”. “Dreptul” , i s-a răspuns. Şi Putin a făcut tot posibilul pentru a intra la Facultatea de drept a Universităţii din Leningrad.

În 1973, cînd era în anul al treilea de facultate, Putin a devenit maestru al sportului la sambo, iar în 1975 la judo, iar încă peste un an, fiind deja agent KGB, a obţinut locul I la competiţia municipală la acest gen japonez de luptă. În anul 1974, cînd era în anul al IV-lea, visul lui Putin a devenit realitate: un angajat al KGB l-a sunat acasă şi i-a fixat o întîlnire, la care i-a oferit un loc de muncă în instituţie. Activitatea în KGB se considera prestigioasă nu doar datorită salariului mare, ci şi prin faptul că oferea posibilitatea unei pregătiri neobişnuite. În octombrie 1975 el şi-a susţinut lucrarea de licenţă primind calificativul “excelent”.

În 1985, Putin a fost trimis de KGB la Dresda, în Germania de Est, după ce s-a căsătorit, la 31 de ani, cu stewardesa Ludmila Şkrebneva. Serviciul rus evita să trimite persoane necăsătorite în străinătate. În Germania, el culegea informaţii, pe care, după o prelucrare analitică, le trimitea Moscovei. El nu s-a ocupat niciodată de spionaj tehnic sau economic, altminteri contrainformaţiile germane nu i-ar fi permis nicicînd accesul pe teritorul RFG după unificarea celor două Germanii. El a părăsit Germania în ianuarie 1990, la două luni după căderea Zidului Berlinului.

La revenirea în ţară, KGB i-a propus să devină adjunct al rectorului Universităţii din Sankt-Petersburg, responsabil cu relaţiile externe. Ca şi la începutul carierei sale, misiunea sa era să-i urmărească pe studenţii străini şi eventual să-i recruteze. În mai 1990, profesorul de drept Anatoli Sobciak a fost ales preşedinte al consiliului municipal. El l-a numit pe Putin şef al comisiei de relaţii externe din primăria Sankt-Petersburgului. Ulterior, devenit primar al capitalei nordice a Rusiei, l-a desemnat pe Putin adjunct al său, deschizîndu-i astfel drumul în politica largă. Rarh afirmă că, deşi Putin nu-l iubea pe Sobciak, i-a fost loial şi, cu experienţa sa de agent KGB, a reuşit să-şi păzească şeful de toate urzelile împotriva sa.

În 1996, Sobciak a pierdut alegerile pentru postul de guvernator al regiunii, împotriva sa au fost declanşate o serie de anchete. Grav bolnav, el a plecat la tratament în Franţa. Putin, rămas fără serviciu, a apelat la ajutorul unui fost coleg de la primăria Sankt-Petersburgului, ajuns în guvern. Este vorba de Aleksei Kudrin, la acea dată adjunct al ministrului de finanţe, Anatoli Ciubais.

Datorită intermedierilor lui Kudrin, pe 26 martie 1997, Putin a fost numit adjunct al administraţiei prezidenţiale. Astfel s-a încheiat etapa petersburgheză din viaţa lui Putin. La Kremlin, el a fost responsabil de relaţia cu guvernatorii. În această perioadă el şi-a format o viziune clară cu privire la situaţia reală din regiuni. A înţeles că, fără pîrghii administrative corespunzătoare, este imposibil să-i determini pe reprezentanţii puterii executive în teritoriu să îndeplinească ordinele Kremlinului. L-a convins pe preşedintele Boris Elţîn să-i acorde largi prerogative şi a început să angajeze în posturi de răspundere foşti colegi de-ai săi din KGB şi de la primăria din Sankt-Petersburg.

În vara anului 1998, Elţîn, confruntat cu o gravă criză economică şi cu popularitatea în scădere, avea nevoie mai mult ca oricînd de sprijinul structurilor de forţă. Aşa se face că Putin, care dovedise că este om de încredere, capabil să negocieze, să aplaneze conflicte, a fost numit director al FSB, instituţie apărută după reorganizarea KGB în cinci structuri distincte, ale cărei funcţii erau contrainformaţiile, combaterea spionajului economic, dar şi lupta contra corupţiei şi a criminalităţii organizate.

În vara anului 1999, situaţia a devenit din ce în ce mai tensionată în Caucazul de Nord, republicile cu o populaţie majoritar musulmană din această regiune dorind să se desprindă din componenţa Federaţiei Ruse. Nemulţumit că premierul Serghei Stepaşin nu ia măsuri eficiente pentru aplanarea conflictului, preşedintele Elţîn l-a demis. Pe 9 august a fost numit şef al guvernului un om aproape necunoscut. Dintre cei patru premieri schimbaţi din funcţie în ultimele 17 luni, doi fuseseră înainte directori de servicii secrete. Succesorul lor nu făcea excepţie.

Cu trei luni înainte de alegerile parlamentare, aşa-numitele grupări liberale nu reuşiseră să constituie o forţă pro-Kremlin, atentatele teroriste se înteţiseră la Moscova, tendinţele xenofobe ale ruşilor faţă de caucazieni involuaseră într-o ură feroce, amestecată cu neputinţă. Problemele economice trecuseră în plan secund, majoritatea ruşilor fiind îngrijoraţi de incapacitatea statului de a-i apăra. În aceste condiţii, lui Putin i s-a permis să folosească cele mai dure metode în Cecenia. Armata putea fi convinsă că toate acţiunile ei în cadrul “operaţiunilor antiteroriste” vor fi aprobate de populaţie.

Disponibilitatea lui Putin de a-şi asuma toate responsabilităţile într-un moment atît de dificil pentru Rusia l-a făcut în cîteva zile cel mai popular politician. În scurt timp el a devenit un soi de simbol al “statului puternic”, la care visau atît de mult ruşii şi care fusese distrus aproape în totalitate de Boris Elţîn.

Aşa se face că peste noapte Putin a devenit un pretendent serios la cea mai înaltă funcţie în stat. Războiul în Cecenia îl transformase pe Putin într-o figură independentă, care nu mai avea nevoie de puternicul protector. Mandatul lui Elţin expira în iunie 2000, dar el a ales un moment prielnic să demisioneze înainte de acest termen – decembrie 1999. Ruşii erau plictisiţi de tot de personalitatea sa şi de politica pe care o promova. Astfel, cu fiecare zi petrecută la Kremlin, popularitatea lui Elţîn, şi aşa la un nivel jos, scădea şi mai mult.

Preşedintele Rusiei nu doar că l-a ales pe Putin succesor, dar “i-a şi pus coroana pe cap”, iar apoi i-a urat ca, în cadrul alegerilor democratice, poporul să-l binecuvînteze la tron. Pe 31 decembrie, Elţîn anunţa cu voce fermă populaţia că transmite prerogativele sale premierului şi îndemna populaţia să voteze pentru el, iar la revenirea la Kremlin i-a înmînat lui Putin “valiza nucleară”, considerată principalul atribut al puterii prezidenţiale. Potrivit Constituţiei, în următoarele luni trebuiau organizate alegeri prezidenţiale şi nimeni nu se mai îndoia că pe 26 martie 2000 primul la finiş avea să ajungă Putin. Pentru el au votat 52,5% dintre alegători, fiind urmat de liderul comunist Ghennadi Ziuganov, cu 29,4%. După 12 ani, la alegerile din 4 martie, cu unele diferenţe procentuale, istoria ar urma să se repete.