Două spectacole memorabile:

ADRIANA LECOUVREUR

 Francesco Cilea

Opera Naţională Timişoara a prezentat, în cadrul primei ediţii a Festivalului Operelor Naţionale de la Cluj-Napoca (20-28 mai 2012) spectacolul cu opera Adriana Lecouvreur a italianului Francesco Cilea, cel care, prin muzica sa, a dus faima renumitei actriţe mult dincolo de zidurile Comediei Franceze. O muzică inspirată, sugestivă, de un rafinament al scriiturii cu totul special (şi, de aceea, cu atît mai dificilă) a învăluit dramaturgia operei, ţesută pe intrigile şi jocurile de culise care au existat, există şi vor exista atîta timp cît va exista şi teatru pe lumea aceasta. Tabloul înfăţişat privirii, pictural pînă în cele mai mici amănunte, a adus o lume a luxului orbitor, a opulenţei, a aventurilor galante şi a spiritelor frivole, cu scurte momente de sinceritate, a pasiunilor nestăpînite; o lume acaparatoare, care se revarsă peste viaţa ca o scenă, inducînd stări contradictorii, de la bucurie supremă la deznădejde, de la iubire la ură. Un carnaval total, un teatru în teatru, cu evidente aluzii la zona commediei de’ll arte, un spectacol – Adriana Lecouvreur – ale cărui puncte de rezistenţă rămîn, fără îndoială, calitatea înaltă a interpretării, concepţia regizorală şi scenografică, omogenitatea întregului ansamblu.

Libretul lui Arturo Colautti reia istoria unei dive, a marii tragediene franceze Adriana Lecouvreur, otrăvită la 37 de ani, se pare, de o rivală, evident din gelozie. Admirabila mizanscenă datorată regizorului italian Mario de Carlo (decorurile şi costumele sînt create tot de el) augmentează, printr-un ingenios joc cromatic, desfăşurarea acţiunii. Costumele luxoase, din materiale scumpe şi foarte atent lucrate, elementele de decor, eclerajul şi efectele de fundal au creat ambianţa în care soliştii, corul şi baletul să se poată desfăşura, motivîndu-i spre performanţe artistice remarcabile. Dialogul/ duelul vocilor, susţinut de o distribuţie excelentă, a făcut ca spectacolul timişorenilor să aibă toate „ingredientele” necesare unui mare succes. Apreciatul tenor bucureştean Călin Brătescu l-a întruchipat pe Maurizio, Conte de Saxa; Octavian Vlaicu – Prinţul de Bouillon şi Cristian Bălăşescu – Abatele de Chazeuil au alcătuit un foarte credibil cuplu buf; baritonul Dan Patacă a fost cum nu se putea mai potrivit în Michonnet; Iulian Ioan Iosip – Quinault; Adrian Boba – Poisson; Marius Zaharia – Majordomul. Soprana clujeană Carmen Gurban, în Adriana Lecouvreur, a demonstrat că este interpreta ideală pentru acest rol, căruia i-a imprimat eleganţă şi dramatism, prestanţă şi multă sensibilitate (frazări de mare fineţe şi acute impecabile!). La rîndul său, arhicunoscuta mezzosoprană bulgară Mirouslava Yordanova, prim-solistă a Operei din Sofia, şi-a încărcat personajul cu toate atributele atitudinii vanitoase, posesive, răzbunătoare, dublate de o interpretare strălucită în registrul grav şi în cel acut, deopotrivă. În celelalte roluri feminine: Nicoleta Colceiar – Domnişoara Jouvenot şi Ramona Zaharia – Domnişoara Dangeville. O subliniere pentru momentul baletului alegoric care-l înfăţişează pe păstorul Paris cu mărul discordiei – coregrafia Liana Iancu – bine realizat din punct de vedere coregrafic, cu o plastică a gestului armonioasă.

Conducerea muzicală a aparţinut dirijorului italian David Crescenzi, sub bagheta căruia soliştii, orchestra şi corul s-au mobilizat la modul exemplar.

Timişorenii şi-au propus să aducă în festival un spectacol-eveniment, la care nu s-a făcut economie, cu care „să rupă gura tîrgului” Şi, zău, că le-a reuşit, din toate punctele de vedere!

 EVGHENI ONEGHIN

 Piotr Ilici Ceaikovski

Muzică şi poezie într-o operă despre tineri şi pentru tineri, în care se regăseşte întreaga gamă de atitudini şi sentimente specifice acestei vîrste: dragostea, trădarea, pasiunea, puritatea sufletească, îndrăzneala de a visa cu ochii deschişi, setea de iubire, tristeţea… Într-adevăr, Evgheni Oneghin, marea operă a lui Ceaikovski şi capodoperă de necontestat a geniului creator rus, e modelul poate cel mai adecvat pentru a ilustra „iubirea ignorată care răneşte şi se răzbună, frivolitatea care ucide un prieten, plictisul angoasant al celui care se crede superior” şi care, în final, nu va produce decît durere şi-şi va atrage, automat, respingerea. Marele spectacol cu Evgheni Oneghin al Operei Naţionale Bucureşti este demn de cea mai mare şi mai importantă scenă a ţării! Pentru că este realizat cu o distribuţie de excepţie: Ionuţ Pascu – Oneghin; Cristian Mogoşan – Lenski; Crina Zancu – Tatiana; Maria Jinga – Olga; Pompeiu Hărăşteanu – Gremin; Ana Maria Comşa – Larina; Andreea Iftimescu – Filipievna; Florin Diaconescu – Triquet; Dan Indricău – Căpitanul/ Zaretsky; Anastasia Jinga – Tatiana copil. Pentru că opera în sine porneşte de la poemul omonim al lui Puşkin, el însuşi unul dintre marii poeţi ai tuturor timpurilor, pentru că punerea în scenă a lui Ion Caramitru subsumează reperele capodoperei, iar decorurile Mariei Miu şi costumele semnate de Viorica Petrovici – care caracterizează fiecare personaj în parte – au darul de a lăsa spectatorul fără replică în faţa eleganţei, a bunului-gust fără cusur. O montare a cărei teatralitate transpare din toate tablourile, din apariţiile Tatianei copil, din perdelele de frunze imaculate care duc cu gîndul la nesfîrşitele păduri de mesteceni ale întinderilor ruse, din plasarea fiecărei priviri şi a fiecărui gest acolo unde acestea se cuvin, din culoarea de epocă, atît de reală, de convingătoare. Ariile protagoniştilor, aşteptate de publicul cunoscător de operă, s-au făcut auzite în toată frumuseţea, dramatismul/ lirismul lor, graţie unor voci cu multe carate: Aria „Vai, ce amar destin!” a lui Oneghin, Aria scrisorii Tatianei, cu inflexiunile date de primele sentimente de iubire, de speranţa într-un vis frumos, dar şi de nesiguranţa împlinirii acestuia; monologul reflexiv al lui Lenski, „Kuda, kuda…”, unul din cele mai reuşite ascultate în ultimii ani, în interpretarea lui Cristian Mogoşan; aria basului (Gremin) din ultimul act sau aria lui Triquet, interpretată în cel mai pur stil franco-rusesc de experimentatul tenor Florin Diaconescu, creator al unei veritabile „măşti”. Scenele de masă (corurile) s-au integrat în întregul opusului, „întărind” prin tuşe viguroase imaginea spectacolului total.

Remarcabilă însuşirea corectă a pronunţiei în limba rusă, ceea ce, să recunoaştem, nu se prea întîlneşte pe la noi, decît la vorbitorii nativi.

Cu şcoala rusă de dirijat în vîrful baghetei, dirijorul Iurie Florea a condus întregul ansamblu cu fermitate şi precizie de ceasornic, imprimînd spectacolului nerv în scenele dansante, un lirism plin de pace, poezia specific slavă, dar şi notele tragice date de iubirile pierdute pentru totdeauna.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro

Foto: Nicu Cherciu