Dosarele plagiatelor

Ilie CĂLIAN

  Subiectul despre care voiam să scriu astăzi este relaţia dintre inflaţia cazurilor de plagiat, inflaţia universităţilor şi a conducătorilor de doctorate şi … “Stăpînul Dosarelor”. Incidentul cu încercarea de sinucidere a lui Adrian Năstase m-a determinat să plec de la această ultimă temă, la care m-am mai referit. Evident, “Stăpînul Dosarelor” nu e altul decît Trăian Băsescu. Şi îmi menţin părerea că “dosarele” sînt adevărata sa specialitate – şi pe cînd era reprezentant “comercial” la Anvers, şi după ce (în octombrie 1989, în ajunul Congresului XIV al PCR) a fost promovat ca şef al navigaţiei civile române, şi după 1989, mai ales de cînd este preşedinte. Nu voi pune în discuţie decizia instanţei împotriva lui Adrian Năstase – în primul rînd pentru că nu sînt specialist, apoi pentru că nu cunosc “speţa” şi desfăşurarea procesului. Dar nu pot uita ura, de notorietate, a lui Băsescu împotriva fostului său adversar politic, pe care şi l-a dorit după gratii.

De fapt, cu asta am trecut la recenta desfăşurare, cu multă virtuozitate, a războiului dosarelor de plagiat – toate, împotriva unor membri ai actualului guvern USL. (Cu excepţia, să zicem, a unor acuze similare aduse şefei procurorilor, Laura Codruţa Kövesi, ori celebrei specialiste în geopolitică şi forţe armate, fosta ministresă Elena Udrea, despre care niciunul dintre înfocaţii apărători ai deontologiei academice, din tabăra cotrocenistă, n-a suflat nici un cuvînt). De fapt, dacă e vorba de plagiat, nu e ciudat că aceste dosare se deschid doar atunci cînd este în interesul lui Băsescu?!

Să ne înţelegem de la început: nu accept plagiatul. După primul semestru de studenţie, la Facultatea de filologie clujeană, am dat un examen la o disciplină care ne învăţa cercetarea ştiinţifică, munca cu “fişele”, sistemul de citare, parafrazare şi “trimitere” la “surse”, adică tot ceea ce se numeşte acribie ştiinţifică în realizarea unei lucrări, care să nu poată fi acuzată de plagiat. În domeniul literaturii beletristice, problema plagiatului este simplă. În cazul studiilor ştiinţifice, situaţia este ceva mai complicată. Există lucruri stabilite – să le zicem imuabile, cel puţin pînă la proba contrarie -, adevăruri, formule, exprimări, definiţii, axiome ş.a. – pe care ori le preiei şi le foloseşti ca atare, ori, parafrazîndu-le, rişti să te îndepărtezi de adevăr. Şi, desigur, nu mai este nevoie că citezi autorul, ori să pui ghilimele. În practica ştiinţifică, citatul exact, numele autorului şi lucrării sînt absolut necesare atunci cînd acestea sînt abordate critic ori sînt folosite ca argumente.

Un lucru este cert: din 1990, odată cu inflaţia de universităţi, cu “promovarea” lacomă în posturi de profesori şi conducători de masterate şi doctorate, “comunitatea academică” românească a făcut un ruşinos pas înapoi în privinţa onestităţii muncii în învăţămînt şi cercetarea ştiinţifică, mulţi, prea mulţi, dintre reprezentanţii ei vînzîndu-şi onoarea pe treizeci de arginţi. Gestul era uşor de făcut, pentru că nu “vindeau” o persoană anume, ci un concept abstract, care ţinea de deontologie – care nu se poate vedea/auzi/pipăi/mînca/bea. Aşadar, acum e uşor să găseşti argumente pentru a încropi un dosar – corect sau incorect,! – pentru a compromite pe cineva. Din anul 1960, cînd am învăţat eu să respect “acribia” ştiinţifică, pînă azi, s-a “dat liber” la diplome, masterate şi doctorate pe bandă rulantă, fără niciun control – bani să iasă!

Desigur, ar trebui făcută curăţenie temeinică aici. Cum? Nu ştiu! Ar trebui să ştie cei din feluritele comisii care încasează bani buni din pălăvrăgeala despre învăţămînt şi cercetarea ştiinţifică. Dar de un lucru sînt sigur: această curăţenie n-ar trebui să se facă pe criterii politice, în funcţie de interesul pe care-l are “Stăpînul Dosarelor”.