Domesticirea Crăciunului. Sau despre jocuri, jucării și ideea de consumerism la început de secolul XX

În fiecare iarnă, decembrie înseamnă pentru mici și mari deopotrivă, brad, daruri, Moș Crăciun. Forfota orașelor, goana curierilor mereu în contra-timp, vitrinele colorate așteptându-și cumpărătorii, colinde și…întrebarea, firească cercetătorului, de când acest obicei al darurilor de Crăciun pentru copii? Și ce fel de daruri? Când au devenit darurile și jucăriile un simbol al sărbătorii Crăciunului? Cum s-a propagat acest obicei sau, altfel spus, când și cum s-a ”domesticit” Crăciunul? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care am încercat să oferim un răspuns bazându-ne pe ziarele tipărite în Transilvania la cumpăna dintre secole.

Literatura specifică subiectului arată că începutul secolului 19 schimbă conținutul și înțelesul noțiunii de jucării, accentul mutându-se dinspre productie spre ideea de consum. Iar această mutație se produce în contextul adăugării unor noi valențe sărbătorilor ancestrale cum este, de exemplu, cea a Crăciunului, care a constituit punctul de plecare pentru întreaga industrie consumerismului asociat copiilor la începturile modernității. Trecerea la achiziția darurilor de Crăciun pentru copii, din care obligatoriu trebuia să facă parte și o jucărie – pentru a fi pe placul copiilor – deschide calea consumerismului îndreptat înspre această categorie socială în aparență insignificantă și care, în timp, va deveni una dintre cele mai profitabile. ”Crăciunul devenise o sărbătoare domestică”, e de părere istoricul britanic J. Wachelder . Doar că această domesticire pe care autorul o plasează la începtul secolului al 19-lea englezesc avea ca fundament o revoluție industrială produsă cu mult mai devreme, care adusese locuri de muncă și venituri, capital, pentru cei care nu aveau acces la resursele economice ale familiei, o urbanizare care își arăta deja efectele și schimbarea de obiceiuri  – toate acestea fiind abia recognoscibile la sfârșitul secolului al XIX-lea în spațiul nostru. O industrie incipientă, dezvoltată în zona orașelor mai mari și a târgurilor (mai ales acolo unde zăcămintele de sare permiteau instalarea unor exploatări industriale) și dezvoltarea unor firave rețele de comunicații constituie premisele economice ale modernizării și urbanizării târzii a Transilvaniei. Desigur, orașele și viața citadină, cu relațiile lor de schimb în care încep să se întrezărească inclusiv sâmburii unui consumerism de masă, se dezvoltaseră cu multe secole înainte, dar nu era specifică românilor, împinși de circumstanțele politice și sociale ale vremurilor să își ducă viața și să își desfășoare activitatea în afara zidurilor cetății.

Crăciunul, sărbătoare profund creștină la cumpăna dintre secole

Analizând tema Crăciunului ca determinant pentru înflorirea comerțului cu jucării, reiese că la cumpăna dintre secole aceasta era o sărbătoare profund creștină, care celebra nașterea lui Isus Hristos si care nu era încă domesticită, atașată de ideea de a face daruri, deci de consum. Majoritatea ziarelor cercetate nu își schimbă coloanele și tematica obișnuită cu prilejul Crăciunului, foarte puține aducând în prim plan obiceiuri religioase sau comunitare practicate cu acest prilej, dar fără a găsi referiri specifice la Moș Crăciun  – personaj încă absent în cultura transilvăneană –ori la panoplia de daruri care în mod specific însoțește sărbătoarea odată cu domesticirea ei. Singur ziarul Românul din 1912 plasează pe pagina de reclame informația că ”În bazarul de concurenţa (palatul teatrului ) a lui Reichel s-a început deja marile cumpărări de Crăciun”[1]. Ziarul, nou în peisajul publicistic (anul al doilea de apariție) face o trecere în revistă a sortimetului de jucării și a prețurilor acestora, considerate moderate: ”Asortiment foarte bogat de jucării pentru copii şi obiecte moderne de lux, preţuri foarte moderate. Ceas cu mecanism, tren, automobil, clown, omnibus, clown muzicant, fer de călcat (din nichel) pian cu 8 clape , carte cu ilustraţiuni durabilă , cărţi de poveşti: Robinson, Grün, Andersen, Lumea zinelor, jocuri sociale, peste 100 păpuşi îmbrăcate, păpuşi veritabile franceze de 22 cm, ceasuri de buzunar cu cheie , vetre de fert, serviciu pentru măturat, animale de tinichea , roată sunâtoara , creion cu trei părţi, în formă de cheie, cuţit, creion şi peana, săbii, puşti, chipiuri, violini, mobile de casă , rechvizite de bucătărie, soldaţi de fier, păpuşi durabile de celuloidă, cutie fermecată, cu figuri dansatoare, etc.

De unde pătrund aceste jucării în comerțul românesc? Cel mai adesea, din import deși, după cum putem citi intr-un ziar din 1903, încep să apară și local stabilimente pentru producerea acestora. La 1903 ziarul Bunul econom anunța că firma Malakka Zsigmond, prima fabrică de galanterie și jucării din Mureș a devenit societate pe acțiuni schimbându-și denumirea în Fabrica secuiască de jucării și marfă de lemnărie[2].

„Luxul duce la catastrofă”

Într-o societate tradițională a cărei existență este guvernată de grija pentru asigurarea resurselor primare, în special hrană și adăpost, tot ceea ce depășește nevoile primare este considerat fie nefolositor, fie inclus în categoria lux, deci dăunător. Avansul modernității și transformarea unor produse de primă necesitate în produse de lux, schimbă întrucâtva raportarea pentru o categorie de bunuri, însă cele identificate ca făcând parte din registrul jocului și jucăriilor, prin excelență sinonime cu pierderea de vreme pentru mare parte a oamenilor, au avut multă vreme parte de un discurs cel puțin critic, dacă nu negativ. Un autor din 1917, publicat în ziarul Biserica și Școala,  atrăgea atenția că trebuie manifestată prudență atunci când un produs este încadrat la categoria lux și aduce ca exemplu pâinea albă, ceaiul, cafeaua sau cărțile, altădată produse de lux, acum (în 1917) doar produse ordinare. Mai mult decât atât, aceste produse poartă semnificații diferite: ceea ce pentru unul este lux, pentru altul nu reprezintă decât un produs ordinar. Ceea ce face diferența, pentru perioada de care ne ocupăm, nu este disponibilitatea acelui produs ci de capacitatea de a-l obține și nevoia de a-l avea. Dacă venitul și condiția socială nu permit achiziționarea unui anumit produs, dar totuși cineva și-l dorește foarte mult, atât de mult încât e în stare să se ruineze pentru a ajunge în posesia acelui lucru, atunci acesta este inclus în categoria lux și trebuie blamat: ”Fetele şi nevestele noastre de plugari cheltuiesc pe zdrenţe ovreieşti capitale întregi. Tata vinde vita din grajd să împodobească cu bani gâtul ficei sale. În cazuri foarte multe de felul acesta, luxul duce la catastrofă. Câte licitări, divorţuri şi omoruri n’au izvorît din lux?! Zilnic cetiţi în ziare ştiri despre ucideri şi sinucideri, cari aproape toate poartă timbrul luxului”[3].

 Jucăriile distrug baza educației

Răspândirea modernității, proces asemuit unei invazii de către o societate refractară la nou, afectează în primul rând acele sectoare ale vieții tributare în cel mai mare grad tradiției. Nu este de mirare, astfel, că o vârstă precum copilăria, populată cândva doar de artefacte locale, tradiționale a constituit câmpul perfect pentru manifestat îngrijorări cu privire la stricarea bunelor tradiții odată ce ideea de a cumpăra jucării pentru copii s-a propagat în rândul celor cu bani  – o pătură subțire, de altfel – și de acolo, prin imitație, s-a răspândit în rândul celorlalți. Trebuie adăugat, chiar și cu titlu marginal, că cea mai virulentă campanie împotriva luxului a fost asociată cu femeile și a privit bunurile de care se înconjurau îndeobște acestea – haine, bijuterii etc. Jocurile pentru copii, amenințătoare pentru ideea de educație, au cedat întâietatea în cronicile revistelor timpului. ”Luxul ca şi lenea, este începutul tuturor răutăţilor. Un individ cuprins de acest viţiu este ca o corabie atinsă de valurile duşmănoase ale mării, cari tind a distruge organismul ei cu cheia nimicirii”[4]. Pătura conservatoare a elitei românești blamează cu înflăcărare, ori de câte ori are ocazia, adoptarea unor obiceiuri occidentale care nu fac altceva decât să distrugă, la modul cel mai violent, fundamentele creșterii tradiționale a copiilor: ”viața din vechime, cu obiceiurile ei patriarhale s-a sdruncinat pripit și violent chiar prin saltul uriaș pe care națiunea noastră l-a făcut ca să treacă dintr-o stare de semi-barbarie și servilims oriental în cercul civilizațiunii contemporane”[5]. Iar trecerea aceasta (mai mult declarativă, în substrat lucrurile nu s-au schimbat prea mult) la rigorile civilizației occidentale va contina să se manifeste virulent ani de zile: ”credeți, oare, că pentru a vă arată iubirea de mamă e de ajuns să vă împopoțonați copiii voștri cu fel de fel de podoabe prețioase, să le formati imprejurul lor o lume de guvernante si sa-i inconjurati cu fel si fel de jucarii si cu zaharicale?”[6] Orice are legătură cu ”așa pretinsa  civilizație” este dăunător, exploziv pentru familia aflată în derivă, care nu mai respectă obiceiurile moșilor și strămoșilor și nu-i mai îndrumă pe copii pe calea cea dreaptă.

Nu doar că oferirea de jucării copiilor distruge baza educației solide, tradiționale, dar achiziționarea de jucării, de proveniență aproape în exclusivitate străină, se dovedește inechitabilă pentru economia națională. Un articol din 1902, publicat sub titlul Cât plătim străinătății? deplânge risipirea banului pe ”jucărele, zdrențe, zaharicale și nimicuri”, ale căror costuri adunate dau nici mai mult, nici mai puțin decât contravaloarea exportului de grâu: „numai pentri jucăriil de copii am plătit peste patru milioane și jumătate de coroane anul trecut[….]Ce mărunţişuri ce nimicuri sunt toate acestea! Pentru cel mai principal articol de transport, pentru întregul nostru export de grâu, ce am căpătat în schimb? Jucărele, săpunuri, zaharicale şi alte nimicuri”[7]. Copiii se cresc cel mai bine urmând exemplul naturii, și nu mode inventate cu scopul de a duce familiile la pierzanie, în timp ce buzunarele și conturile ofertanților se îngrașă. ”La ce vă trebuie netrebniciile acelea nefolositoare și stricăcioase? În loc de clopoţei daţi-i nişte rămurele verzi încărcate cu poame; zurgălăile le substituiţi cu nişte gogoaşe de mac uscate; să roadă însă îi daţi lemn dulce. Jucăriile înşirate aci îl va distrage întocmai ca nefolositoarele nimicuri, şi de altcum au şi acel avantagiu, că nu-i obicinuim la pompe”[8].

În timp, în ciuda criticilor virulente, lumea elitelor se distanțează ferm și indubitabil de lumea satelor prăfuite, dar care sunt considerate ca asigurând un mediu mult mai favorabil pentru dezvoltarea copiilor. În general, formatorii de opinie ai vremurilor respective au înfierat nou descoperita aplecare spre achiziția de bunuri care nu făceau parte din inventarul obiectelor de primă necesitate și care, mai mult decât atât, impietau, în opinia lor, asupra păstrării unui caracter articulat național, specific, nepervertit de avalanșa de bunuri moderne de proveniență occidentală. De la tribuna Academiei sau de pe promontoriile improvizate în grabă cu ocazia vreunei sărbători, acești influenceri ai începutului de secol deplângeau faptul că „viața din vechime, cu obiceiurile ei patriarhale s-a sdruncinat pripit și violent chiar prin saltul uriaș pe care națiunea noastră l-a făcut ca să treacă dintr-o stare de semi-barbarie și servilism oriental în cercul civilizațiunii contemporane”.[9] Acest discurs dihotomic vizează aproape toate sferele vieții sociale, nu e specific doar lumii încă necoapte a copilăriei, invadate de acum de ideile occidentale.

Luminița Dumănescu

Centrul de Studiere a Populației

[1] Românul, anul II, 1912, nr. 260, p. 18

[2] Bunul Econom, Revistă pentru Agricultură, Industrie și Comerciu, Anul IV, Orăștie, 23 martie1903, nr. 11.

[3]Simion Stana, Luxul şi teoria lui, în Biserica și Școala, anul XLI, Arad, 8/21 oct. 1917, nr. 41, p. 330-331.

[4]N. Hamsea, Luxul runiează poporul, în Bunul Econom. Revistă pentru progres economic, social și cultural, anul IX, nr. 22 și 23, 1 septembrie 1908, p. 1-5.

[5]Al. Obobescu, “Un leac pentru copilăria noastră” în Familia, nr. 28, 11/23 iulie 1893, p. 337.

[6]“O prietenă a copiilor. Copii și părinți. Sfaturi pentru părinți” Familia, nr. 18, 27 aprilie/9 mai 1897, p. 203.

[7]Tribuna Poporului, 1902, nr. 233, p. 2.

[8] Biserica și Școala, 1908, nr. 50, p. 5-6.

[9] Al. Obobescu, ”Un leac pentru copilăria noastră”. Familia, 1893, p. 29.