DOINA ELAŞ SAU DRUMUL SPRE “INSULA MORŢILOR”

Ne-am obişnuit, în ultimul secol, cu o sintagmă expresivă dureroasă pentru a sublinia valoarea artei care transcende viaţa. “Clasicii vii” alcătuiesc acel panteon de suflete care depăşesc judecăţile circumstanţiale ale timpului şi pătrund, aflaţi încă în viaţă, pe tărîmul morţilor, aurelolaţi de calmul justiţiar al obiectivităţii morale, desprinşi de contextul pasional şi frenetic al viului, de gîlceava cotidiană a breslei, lipsiţi de combustia radicală a ideilor care ard oxigenate de contradicţiile inerente ale spiritului. Calmul suveran al artei lor vine din grădina presărată cu statui şi chiparoşi înălţată pe ţărmul stîncos al “insulei morţilor” de care se sparg neputincios, neobosit, într-un asediu naiv dar perpetuu valurile, vînturile…”Miezul” inexpugnabil şi indestructibil al acestei arte străjuieşte printr-un simbolism majestos, în egală măsură “teatral” şi “morbid” , clasic prin amploarea sa referenţială, în celebra lucrare (pictată în cinci variante) a pictorului elveţian Arnold Brocklin (1853-1901) pornind de la nu mai puţin celebrul “Cimitir englezesc” din Florenţa. Găsim în această lucrare exuberanţa romantică translînd spre abstracţia simbolică a realităţii proprie stilului “l’art nouveau”, rămînînd “clasică” prin interdicţia viilor de-a pătrunde, altfel decît după moarte în această lume privilegiată.

Putem considera, astfel, rarisimă prestanţa acelor artişti dintre concetăţeni care, în mod voit, au aspirat şi atins acele note ale sublimului estetic care îi alege dintre vii ca embleme ale clasicităţii. Doina Elaş (1928- 2014) a fost unul dintre aceştia, prin atitudine şi concepţie, instalată pe o treaptă mai sus faţă de ceilalţi muritori, cioplitori în piatră, capabili să dea o formă idealurilor şi virtuţilor noastre. Venind parcă dinspre “partea Domnului” şi nu evadînd din “plutonul muritorilor”, artista a conceput arta sa ca un exerciţiu extatic şi memorial : o galerie de portrete clasice prin modernitatea lor relaxată, o sinteză adînc meditată prin compoziţia de forme epurate aşa cum au fost acestea modelate de idealitatea divină. Nimic uman nu se simte, nu palpită în această sculptură care întrupează excelenţa monumentalului, nici o grimasă, nici o schimonosire aleatorie a viului nu alterează forma sub asediul “selecţiei naturale” care contorsionează idealul atins de instinctul perpetuării speciei.

Situată înafara lumii subpămîntene, mai degrabă, instalată într-o suprarealitate a eternităţii decît dînd curs voracităţii sălbatice cu care se înfulecă reciproc, într-un delir hipnotic, timpurile şi oamenii, artista a locuit devreme “Insula morţilor”, domeniul calm al valorilor depline, locul înfrăţirii şi egalităţii spiritelor evadate din constrîngerea aprigă a carnalităţii. Vectorul acestei arte ducea ţintit, ca o povaţă morală, dincolo de Grădina Hesperidelor spre lumea dreaptă a Nemişcării pure ca unicul “Imperiu al libertăţii”. Acum, cînd o vedem, după “amănuntul” vieţii ei terestre, ne apare ca un adevăr relevat drumul ei spre “Cetatea eternă” : viaţa ei ca artist se suprapune cronologic aproape perfect cu timpurile României comuniste ! N-a rămas însă, în arta sa, nici o urmă din “zarva” politică din cele cinci decenii “închinate Omului”. Dimpotrivă, o candoare de profesor “chiţibuşar” idealist al libertăţii de creaţie care nu s-a legat de nici un catarg, preferînd să vadă de sus geometria neîntinată a formelor ideale. Cu dalta şi ciocanul- uneltele ei- n-a admis să participe la “construcţia celei mai bune dintre lumile posibile” ci a rămas cu privirea atintită acolo, sus, de unde acum veghează lumea morţilor şi adevărul lor perpetuu. Aceleaşi, pentru fiecare dintre noi…
VASILE RADU