DISPONIBILITĂŢI LIRICE • La o partidă de vînătoare •

Dimineaţa de august se anunţă eclatantă. Soarele începe a-şi aşterne semnătura sîngerie pe cerul incert. Sînt       clipe de mare tensiune, cu tentacule prelungi, viclene, calde… Încerc, iubite cetitoriule, să nu transmit emoţia care m-a cuprins cînd am fost invitat la deschiderea sezonului la mistreţi de către Asociaţia de vînătoare « Vlădeasa ».

La Popasul lui Pintea, chiar la ieşirea din Baciu, e linişte. Ceva de metropolă şi ceva de provincie alunecă printre scaunele frumos orînduite. O trecere de la o ipostază la alta, încet, dar sigur. Aici s-a terminat tentaţia marelui oraş, colo centrul de comună rîvneşte la statut citadin. Scaunele se trag una cîte una, vînătorii se bucură de revedere, un întreg mecanism, pus la punct pînă la desăvîrşire, începe să agite nişte angrenaje invizibile.

Cafelele aburinde, veselia şi, în paralel, discursul directorului de sesiune. Se face protecţia muncii, vocile amuţesc, toată lumea ştie că e important să se amintească amănunte, nesemnificative la prima vedere, das esenţiale într-o aşa desfăşurare de forţe.

Şi, mai încolo, afară, dumul cel gri şi Imensitatea. O nesfîrşită lume în verde strălucitor, cu toată seceta, nuanţe de iarbă neumblată, flori de cîmp într-o nebunie de culori greu de descris şi zarea, mîngîiată de rouă. Apoi, verdele se încruntă, devine întunecat pe la sprîncene, pîlcuri dintr-o pădure trag cu ochiul înspre cele depărtări, ce se întind spre Mihăieşti, Suceag, Sumurduc, sau Sînpaul…

« Călăuza neantului/scotea un mîrîit cuminte/ Din gînguritul celui zăvorît/ deduceam amînarea dezarticulării/O cădere care nu se mai termină/ a coşciugelor cu abandonaţi în moschei/ sporeşte rugina pe corzile vocale/ Iarba încheie testamentul pentru o viaţă trasă pe sfoară »*

Boscheţi. Capre şi căpriori. Mihai, cel care conduce astăzi vînătoarea, îi aşează pe oameni în standuri.

« Paznici nu se văd, nici unii./ Negurile urîciunii/ Intră-n suflet şi-n cămări/ Prin ferestre acătări/ ca cerbul mînat de vînt,/Poticnindu-se-n pămînt/ Din coarne şi din picioare,/Tot se-ndeamnă spre izvoare ».**

Şi curgerea somnoroasă a unui părău fără nume. Vînătorii s-au împrăştiat pe cele coclauri, haitaşii au încălecat pe-o şa… Om, puşcă şi copoi marchează teritoriul la Piţinedea. Linişte.

Preşedintele asociaţiei, dr. Nicolae Deleanu îmi arată drumul spre o viroagă. Acolo, la umbra cea deasă vom sta în aşteptare. Pîn’ ce-ncepe goana. În ăst timp, un căprior furişa gînd neruşinat pe imaş. Vînătorul ia cătarea la ochi, opreşte respiraţia, pentru ca mai apoi să lase carabina la picior. Nu-i vreme de aşa ceva. Iar autorizaţiile individuale se obţin greu…

« Trece părere/ în bătaia puştii/ gîndul cel rău » ***

Sus, spre coama dealurilor, alte şi alte capre înveselesc cu tristeţea lor lumea împietrită. Nici o vorbuliţă pînă la auzul primului lătrat de cîine. Apoi, omul de lîngă mine se destăinuie. Aşa o fi pe semne la pîndă. Dar şi vorba leneşă caută cărare, cred, la anumite ore ale prînzului fierbinte.

– Aşa. Că ăsta-i primul foc de armă. Probabil la vulpe. Că mistreţul vine cu multă gălăgie.

– Se aud şi gonaşii.

– Da. Dar…întrecerea-i egală. Şansele sînt egale. Pînă la urmă, vînătoarea-i sport. Animalul cu fuga, vînătorul cu puşca. Doar 3 gloanţe la carabină. N-ai nimerit – noroc bun!

– Cum a fost atunci, la început?

– Păi, mai înainte, mergeam cu taică-meu. Gonaş. Căram rucsacul cu iepuri. Apoi, cînd am ajuns medic în Chiuieşti, l-am întîlnit pe badea Văsilie Cupşa. Vînător vestit. Încă e activ la 8o şi ceva de ani. Fibros. Merge ca iepurele. El mi-a inoculat microbul. Greu a fost pînă am împuşcat o vulpe. După aia… Dar erau doar arme cu cu alice, cu brenne… Nu erau nici Jeep-uri, ca acuma. Şi-şi trebuia, realmente, o forţă fizică şi o rezistenţă aparte. Făceai zeci de kilometri, iar seara, cînd te întorceai, de cele mai multe ori cu traista goală, te jurai că un mai mergi. Frig… Mă culcam îmbrăcat. Spre dimineaţa, cînd încă stelele erau cît pumnu’ pe cer, apa era îngheţată în găleată. « Numai astăzi mai merg, şi gata! » Şi aşa au trecut 30 de ani şi mai bine.

– La Chiuieşti era o trupă serioasă.

– Da. Mi-amintesc de unu’, Ion din Baie. Un personaj absolut pitoresc. Umbla călare, prin tot Ţibleşul, după vînat. Stătea undeva înspre Leleşti, Corabia. Ăsta cunoştea natura, ceva mai rar! Ştia după cum erau întoarse frunzele ce fel de vînat a trecut prin zonă. Şi-a ţinut fetele la facultate, doar vînzînd piei de jderi. Scumpi ! Dar a fost şi condamnat. Mai tot timpul. Pentru deţinere ilegală de arme. De colecţie. Am aflat mult mai tîrziu că, prin anii ’50, cînd erau raioanele şi regiunile, venea miliţia şi securitatea de la Dej, cu “Gaz”-ul. La vînătoare. Stăteau la badea Ion 3-4 zile şi făceau partide de vînătoare adevărate. Aveau cu ei şi un braţ de puşti confiscate. După, se desfăcea butoiul de ţuică şi, cînd plecau, badea Ion îi uşura de 3, 4 puşti. De fiecare dată. Şi le punea la grindă. Aşa avea, după fiecare condamnare, cîte o puşcă nouă.

***

Astăzi nu s-a puşcat nimic. Scopul era însă, marcarea deschiderii sezonului. Şi cîini şi oameni, trebuie să se obişnuiască. Pînă atunci, la Popas, Mondialu’ a pregătit gustare vestită.

« Omul, specie perfidă,/
Ce-mblînzeşte să ucidă,/ Ce domesticeşte fiare/ Spre-a le pune în frigare »****

Muzică, puşca şi cureaua lată au rămas în rastele, se cîntă, se spun poveşti. Vînătoreşti !

« Foaie neagră, neguroasă,/ Am plecat de mic de-acasă/ Ca un iepure de rasă/ Şi-am ajuns tigru de casă/ Din firea-mi săbăticioasă/ Am căzut de tot în lesă/ Şi pe rana mea frumoasă/ Vînătorul mîna-şi lasă/ Şi-un altfel de cap îmi coasă,/ Foaie de negură deasă».*****

Restu-i vînare de vînt.

Pagină realizată de

Radu VIDA

Procesare foto : AnomisadiV

* Minerva Chira, RamaDaNu, pg 60

** Teohar Mihadaş, În lumina înserării, pg. 16-17

*** Radu Vida, Preumblare prin Occitania, pg. 25

**** Marin Sorescu, Poezii, pg. 123

***** Adrian Păunescu, Totuşi, iubirea, pg. 588