“Disidenţele” preşedintelui Băsescu

Deutsche Welle

La Bucureşti, diferenţele de optică pe tema Siriei încep să se manifeste cu tot mai multă putere. Dacă preşedintele Traian Băsescu evită să rostească o condamnare la adresa regimului preşedintelui Bashar al-Assad, premierul Victor Ponta, tinde să adopte o poziţie tot mai categorică: “E imposibil în acest moment să mai fie contestat faptul că regimul de la Damasc e un regim ilegitim şi un regim care comite crime împotriva propriei populaţii”.

O diferenţă de opinie între USL şi preşedintele în exerciţiu existase de la bun început din perioada în care ministrul de externe Andrei Marga cerea retragerea misiunii diplomatice româneşti de la Damasc şi expulzarea ambasadorului sirian de la Bucureşti, aşa cum procedaseră prompt toate statele occidentale. Preşedintele Băsescu s-a opus însă argumentînd că interesele româneşti din zonă ar pretinde o atitudine de maximă prudenţă. Nu este exclusă însă nicio anumită simpatie personală faţă de preşedintele Assad, care vizita România în 2010 şi pe care, tot pe atunci, la începutul conflictului, fostul ministru de notează Deutsche Welle. Cert este că administraţia PDL a evitat să condamne regimul Assad chiar şi atunci cînd toţi partenerii occidentali rosteau judecăţi extrem de severe.

E adevărat că preşedintele Traian Băsescu nu a căutat nicidecum o disociere de poziţia SUA sau a celorlalţi aliaţi din NATO, dar a preferat o poziţie low profile, anunţînd doar că va urma deciziile aliaţilor. El a avut totuşi grijă să manifeste circumspecţie faţă de informaţiile potrivit cărora răspunderea atacurilor cu arme chimice cade în sarcina armatei siriene.

Asistăm desigur la un mic paradox: preşedintele Băsescu manifestă o reţinere care favorizează nu doar Damascul, oricum compromis, ci şi Rusia, în timp ce politicienii USL acuzaţi cu insistenţă anul trecut de orientare prorusă, nu au ezitat să denunţe crimele comise de regimul Assad.

Dar adevărata problemă a preşedintelui este lipsa sa de transparenţă, pentru că nu este întotdeauna clar de ce face un lucru sau altul. Dacă, de pildă, în cazul Siriei explicaţiile sale privind numărul mare de români stabiliţi acolo poate fi, parţial, o justificare, în cazul Kosovo, poziţia sa este de neînţeles. E vorba de dorinţa sa de a apărea drept un lider puternic, care îşi îngăduie atitudini independente? Sau e mai mult decît atît?