Directorul Filarmonicii „Transilvania”, Marius Tabacu: „Un cvartet de coarde pentru şefii de partidă ar fi binevenit”

Directorul Filarmonicii „Transilvania”, Marius Tabacu, spune că, din raţiuni financiare, instituţia pe care o conduce nu îşi poate procura, în acest moment, un cvartet de coarde pentru şefii de partidă. Instrumentele de percuţie şi cele de suflat „sunt în regulă”, în schimb, cele de coarde – vioară, violă, violoncel şi contrabas – ar putea fi înlocuite cu altele de mai mare acurateţe.

Referindu-se la construcţia proiectatului Centru Cultural Transilvania, care ar urma să găzduiască şi sediul Filarmonicii, Marius Tabacu nu a ezitat să îşi exprime temerile privitor la buna acustică a noii săli de concerte. Potrivit managerului instituţiei de cultură, la ora actuală, la Colegiul Academic, în sala Auditorium Maximum, „locul consacrat în care s-a format Filarmonica” şi unde Orchestra îşi susţine, în prezent, concertele, „acustica este acceptabilă”. Sala a devenit neîncăpătoare la concerte, fapt stimulator pentru valoroşii instrumentişti ai Orchestrei, care au surmontat, cu greu, momentele de vulnerabilitate prin care a trecut instituţia, după evacuarea din sediul său.

Într-un interviu acordat cotidianului „Făclia”, directorul Filarmonicii „Transilvania”, Marius Tabacu, face referiri la momentele cheie din stagiunea acestui an, excelenta colaborare cu muzicologul Oana Andreica, prezenţa dirijorului rus Valentin Uryupin pe scena Auditorium Maximum, proiectele unor concerte în Japonia, Spania şi Italia, dar şi la constrângerile financiare care menţin instituţia pe un traseu cu perspective restrânse.

Reporter Făclia: Vor fi puncte fortissimo, de mare intensitate emoţională, pentru melomanii clujeni, în acest an. Publicul Filarmonicii este tot mai numeros, dovadă că programul pe care îl propuneţi este atrăgător pentru toate vârstele…

Marius Tabacu: Stagiunea este presărată cu puncte fortissimo în funcţie de capacităţile noastre financiare. Punctele fortissimo costă bani, iar banii nu ne dau afară din casă. Totuşi, sunt mulţi artişti foarte buni, consacraţi, dispuşi să vină să concerteze la noi, pe banii noştri, din varii motive. Întâi şi întâi, Orchestra este foarte bună, la fel şi Corul. La Filarmonica din Cluj atmosfera este mai personală, mai deschisă, mai prietenoasă decât în alte locuri şi asta îi face pe muzicieni să mai uite de partea financiară şi să vină cu plăcere, pentru a susţine concerte în oraşul nostru. Vor veni nume de reputaţie, vom avea concerte frumoase. Şi vom aduce prinosul de muzică celor două sărbători pascale – ordodoxă, catolică şi protestantă. De Paştele Catolic, vom cânta „Requiemul” de Verdi, compus în 1874 şi închinat memoriei scriitorului italian Alessandro Manzoni, iar de Paştele Ortodox „Recviemul Parastas” de Marcian Negrea. Acesta se cântă foarte rar, ar merita mult mai multă atenţie decât i se acordă acum. Compozitorul român a lucrat la această partitură, aflată la intersecţia dintre tradiţia veche românească şi tradiţia europeană cultă, timp de aproape două decenii. “Recviem Parastas” a fost prezentat pentru prima dată în faţa publicului pe 14 decembrie 1990, la Filarmonica din Cluj-Napoca.

Valentin Uryupin, tânărul şi foarte talentatul dirijor permanent al Teatrului de Operă şi Balet din Perm (Rusia) şi al Orchestrei „Music Aeterna” din Novosibirsk, va reveni, pentru un concert, la pupitrul Ochestrei Filarmonicii.

Pentru noi, toate concertele sunt importante. Totuşi îmi permit să spun că vom termina stagiunea 2018 cu „Requiemul de război” de Benjamin Britten, pe care îl vom cânta în Biserica de pe strada Kogălniceanu. La pupitrul dirijoral se va afla Gabriel Bebeşelea. „Requiemul de război” este o amplă lucrare corală, scrisă pentru redeschiderea, la 30 mai 1962, după reconstrucţia din temelii, a Catedralei Coventry, din Marea Britanie, edificiu gotic de secol al XIV-lea, distrus în anul 1940, de aviaţia germană. Partitura a fost scrisă de Britten pentru soprană, tenor şi bariton, coruri mixte, cor de băieţi, orchestră mare, orchestră de cameră şi orgă şi impresionează prin bogăţia limbajului polifonic, cu inflexiuni baroce.

Reporter Făclia: Asistaţi la fiecare repetiţie generală de concert?

Marius Tabacu: Nu. Dar merg, de obicei, să mă întâlnesc cu dirijorul, cu solistul, să fac, precum se cuvine, oficiile de gazdă. Nu am răgazul să urmăresc toate repetiţiile generale. Dar concertele da, în cea mai mare măsură sunt alături de public, în sală. Dacă nu particip la repetiţia generală, vin, cu siguranţă, la concert. Mă ocup mult mai puţin de muzică decât îmi doresc, birocraţia mă invadează, nici nu ştiţi cât de multe hârtii trebuie să semnez. În orice ţară civilizată birocraţia este stufoasă, pentru că este nevoie ca totul să fie justificat, ca să nu se umble cu cioara vopsită.

Reporter Făclia: Cum procedaţi în selecţia muzicienilor invitaţi să concerteze la Filarmonica din Cluj-Napoca?

Marius Tabacu: Am o mână dreaptă foarte eficace, pe Oana Andreica, secretar muzical, o adevărată directoare artistică a Filarmonicii. Insist să fie notat acest detaliu. Oana Andreica este deosebit de eficace, cu foarte multe cunoştinţe. Ne înţelegem de minune. Şi dacă nu aş fi eu în instituţie, Filarmonica ar fi pe mâini bune: Oana Andreica are minunata capacitate de a organiza perfect programul concertelor. Împreună cu ea facem totul bine. Oana Andreica este un foarte bun muzicolog, de altfel şi predă la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”.

Reporter Făclia: Mai rămâne timp liber în viaţa unui manager cultural?

Marius Tabacu: Nu am deloc timp liber. Citesc, traduc, scriu. Acum, de pildă, traduc „Jurnalul Pancreasului” de Péter Esterházy, (n.r. : scriitor ungur contemporan, distins în anul 2002 cu Premiul Herder. S-a stins din viaţă în 2016, la 66 de ani). Lucrarea mă consumă foarte mult, pentru faptul în sine, pentru tematică, pentru limbajul deosebit de colorat, de liber, pe care îl foloseşte şi din care este greu să faci un text cursiv în limba română. Traducătorului nu i se permit atât de multe licenţe, precum scriitorului. Traducătorul este, la rândul său, un creator: trebuie să scrie textul pe care îl transpune în altă limbă. Referitor la o traducere de-a mea s-a vorbit, la un moment dat, despre „stilul autorului”, fără să se amintească deloc cine a făcut textul în limba română. Şi mai traduc, azi şi mâine, textele madrigalelor de Gesualdo da Venosa, care vor fi cântate săptămâna viitoare, în concertul Filarmonicii. (n.r.: Gesualdo da Venosa (1560-1613), compozitor italian, renumit pentru cele şapte volume de madrigale compuse, ultimul publicat postum, în 1694).

Reporter Făclia: Este mai dificilă misiunea unui director de Filarmonică decât a unui director de Operă ?

Marius Tabacu: Eu nu mi-aş dori, Doamne fereşte!, să fiu director de Operă. Întâi de toate, Opera în sine este o uzină mult mai complexă, mult mai mare decât Filarmonica. Acolo sunt decoruri, este trupa de balet, sunt apoi costumele fiecărui spectacol, plus o mulţime de alte lucruri. De aceea Opera este mult mai spectaculoasă, mai vizibilă, este un gen uluitor, care pe mine m-a fascinat întotdeauna. Numai că eu sunt un muzician crescut în armonia acordurilor simfonice.

Reporter Făclia: Compozitorul preferat? Dirijorul preferat?

Marius Tabacu: Nu am compozitor preferat. Mie îmi place muzica bună. Compozitorul preferat este cel pe care tocmai îl ascult. Nu audiez niciodată muzică aproape bună, pentru că muzica aproape bună, care sună din când în când binişor, este, în realitate, proastă. Cât priveşte dirijorul, nu aş putea să vă spun un nume. Depinde de piesă, de atmosfera mea. Karajan a fost, neîndoielnic, un mare dirijor; uneori îl prefer pe Toscanini, alteori pe Daniel Barenboim. Fiecare cu mofturile lui…

Reporter Făclia: Aţi fost vreodată tentat să deveniţi dirijor de orchestră?

Marius Tabacu: Este o responsabilitate prea mare, după părerea mea. În ultima vreme am ascultat foarte mult Bach şi am revenit la dragostea mea cea dintâi, la Sviatoslav Richter (1915-1997). Mi-am dat seama că aşa cum a cântat Richter opere compuse de Bach nu a făcut-o nimeni. La ora asta, sunt foarte mulţi interpreţi care cântă impecabil, curat, repede, tare, şi care nu cântă nimic. Când asculţi un pianist precum Richter, în concertele live, eşti cucerit de interpretare. Când conştientizezi profunzimea interpretării lui Richter spui, da!, aceasta este muzica, el este supremul maestru!

Pianistul Radu Lupu, în imprimările de studio din ultima vreme, nu îmi transmite acea vrajă pe care cred că o are atunci când cântă în sala de concerte. Eu nu am apucat să îl aud în sală, eram copil, el era la începutul carierei sale.

***

Marius Tabacu a cântat la pian de la vârsta de şase ani, sub îndrumarea bunicii sale, o pasionată profesoară de pian, din Timişoara. După studiile de profil la Liceul de Muzică „Ion Vidu” din Timişoara, apoi la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Marius Tabacu a fost profesor de pian (1976-1990), redactor la Studioul de Radioteleviziune Cluj (1990-1993), a susţinut concerte, a semnat regia a numeroase filme documentare de televiziune, dar şi traduceri în care a experimentat postura unui dublu real şi iscoditor al autorului. Din 2007 este director al Filarmonicii „Transilvania” din Cluj-Napoca. Este adeptul ideii că un spectacol simfonic trebuie să aibă loc în sala de concerte, şi nu într-un spaţiu neconvenţional, fără condiţiile tehnice menite să asigure calitatea sunetului. Pentru sunetul desăvârşit al muzicii, Marius Tabacu a reuşit, în 2012, achiziţionarea unui pian nou pentru Filarmonică, marca Steinway, de la Hamburg – unde a fost personal pentru a-l alege, mai ales că preferatul său, Sviatoslav Richter, a performat, în interpretările sale, cu un astfel de instrument remarcabil.

Manufactura germană Steinway & Sons produce anual 600 de pianine drepte şi 3.000 de piane cu coadă. Un pian Steinway este compus din peste de 12.000 de piese diferite, toate lucrate manual. Trei esenţe de lemn – salcâm, tei şi abanos – sunt uscate natural, timp de doi ani. Urmează o operaţiune migăloasă, de suprapunere perfectă a plăcilor subţiri de lemn, în 20 de straturi. Timp de o sută de zile, plăcile stratificate rămân în repaus. Sunt apoi stabilizate pe cadre rezistente de fontă. Placa de rezonanţă (tabla de armonii) din spatele corzilor de cupru ale pianului, montată sub rama turnată în fontă, este confecţionată din lemn de molid cu fibre subţiri, drepte, fără noduri şi iregularităţi, adus din pădurea Tarvisio din Italia, de unde se aprovizionau şi lutierii celebrului atelier Antonio Stradivarius (1644-1737), din Cremona. Din 1989, clapele pianului Steinway nu mai sunt confecţionate din fildeş (pentru a descuraja uciderea bestială a elefanţilor, rinocerilor sau morselor şi comerţul cu fildeş), materialul folosit fiind policlorura de vinil (PVC) de bună calitate.

Carmen FĂRCAŞIU