Dincolo de aur şi pluş, nelinişti… (II)

Omul din colţul arlechinului
La contactul cu scena, atunci cînd orchestra-i umbră, soliştii vise, iar oamenii din spatele scenei doar închipuiri, cînd nimeni nu-i acolo, vreau să spun, intră în funcţiune un anume instinct al reporterului: să caute viaţa! Chiar şi cea virtuală, dichisită – cu frumos şi urît – de gîndirea creatoare. Acu’, că-i linişte, şi lumina se filtrează altfel decît în plin spectacol, gîndul căsătoreşte alte cărări. Acasă, la omul care, timp de 25 de ani, a slujit recuzita: sculptorul Simion Pop.

„Un spectacol de operă se construieşte în principal în două trei luni de zile. Pornind de la ideea regizorului artistic, se formează echipa coordonată de dirijor, se învaţă repertoriul la pian, apoi se lucrează pentru textul literar şi repetiţiile de grup. În scena mică, 2,3, 6 solişti. După această etapă, se începe repetiţia muzicală cu… obiecte. Soliştii sînt ajutaţi de obiectele de recuzită, care fac legătura dintre textul scris de scenograf, libretul muzical şi ideea de mişcare a regizorului. Şi astfel, se transmite mesajul către publicul din sală”.

„Iau pistolul, că vreau să te împuşc”
„Fiind de servici la repetiţie, trebuie să dau lucrurile de care au ei nevoie. Există o listă, o ordine… recuzitierul, o umbrelă, o pană, pentru că solistul scrie o scrisoare. Şi mobila este deservită de un mobilar. Apoi, pianist,  un sonorizator, un electrician… În scena mică, zic”.
„Cum se evită gafele? Să nu primească cel din scenă un cuţit în loc de un pistol, spre exemplu”
„Eu am avut o memorie foarte bună. Fotografiam mental toate obiectele. Le memoram. Fără fiţuică! Şi n-am greşit niciodată. Repetiţia muzicală tip spectacol „ziţ”. Costume, lumini, tot. Memorezi tot spectacolul, replici, gesturi. Le ştiam pe de rost, la un moment dat. Schimbări tehnice, schimbări de tablouri, tot registrul tehnic, inclusiv costumele. Ştiam tot. Gafe? Nu existau. Solistul parcurge repertoriul scris. Şi cîntat. Şi la muzică nu se poate fără face rabat. Nu se poate improviza.  Obiectele de recuzită mari: suliţă, drapele, genuri de beţe pentru baldachine, („Boris Gudunov”) din brocart roşu, cu cruce de ortodox, obiecte de recuzită în forme rotunde, pătrate, sau statice, funcţionale, săbăii, pumnale, cuţite, pistoale, blazoane, tacîmuri, pentru mîncat, fructe caşerate, plicuri cu scrisori, poze*, pahare; consumabile şi perisabilă.  O cupă de şampanie care trebuia spartă, iar, la următoare scenă, recuperată. Totul se pune la cabina solistului, la fiecare în parte. Spectacolele grele au şi 250 de repetiţii, pînă la premieră. Aşa că înveţi tot, şi recuzită, şi text, şi muzică…”

„Caşeraj?”
„Cu maistrul Vasile-Rusu Batin, l-a “Don Carlos”, am lucrat două luni, efectiv de dimineaţa pînă seara. Şi n-am luat un leu în plus la salar! Am avut colaborări şi cu alţi regizori, la spectacole festive. Aranjamente florale, decoruri. Spectacole grandioase, ca „Nabuco”, „Boris Gudunov”, „Carmen”, montarea veche, apoi „Traviata”… Am făcut şi figuraţie, în „Bărbierul din Sevilla” – Ambrosio, în „Voievodul Ţiganilor” – Ciumico, servitorul contelui, sau „Elixirul dragostei” – Notarul, pe urmă în „Bal Mascat”. La reluări, însă,  se schimbă mesajul artistic, decorul, costumele… Existau emoţii, frămîntări, tensiuni… Pipa ţi-o iei de acolo, ziarul din spatele canapelei… Unde-i Biblia? Dar sfeşnicul? Nu-i uşor!”. Şi totul în aşa fel încît să nu se piardă momentul muzical. Evantaiul e acolo, pe masa regizorului tehnic!”.
În difuzoare:
„Să vină peruchierul, că nu mi-a adus perciunii! Să vină garderobierul, că am pantalonii rupţi!”
Şi din nou Simion Pop:
„ Din Operă nu regret nimic. Poate doar că n-am reuşit, cu maestrul Rus Batin, să facem „Avram Iancu”. Statuia ce priveşte spre Operă, vreau să spun.Şi nici o lucrare monumentală pentru oraşul meu. Am făcut pentru alţii… Dar e altceva”.

Haina face… pe om. Şi omul – personajul
Umbra rece ce-o purtăm, spunea poetul. Într-o garderobă, costumele nu mişcă. Dar autenticul acesta încremenit nu lasă gust de reprezentaţie ieftină. E un miros specific, de ceremonie fastuoasă şi mută. Persistentă. E o concentrare de forme şi culori cum nu întîlneşti nicăieri. Aici nu sînt lumini dozate de cunoaşterea legilor scenice. Dar costumele, în nemişcarea lor, vorbesc despre destine celebre: personaje, actori… Viaţă!
Dovadă? Doamna Monica Bretea, costumieră.
– Lucrez la compartimentul „soliste”. De 23 de ani. Cînd am venit în Operă, am văzut costume de 70-80 de ani. Dar s-au casat.

– S-au aruncat?
– Da.

– Nu s-a gîndit nimeni să le expună, să le selecteze măcar?
– Nu este treaba noastră, vă daţi seama. Dar n-ar fi fost rău să se întîmple aşa. Pentru că asemenea lucruri nu se vor mai face niciodată. Şi acestea sînt frumoase. Să vedeţi cum arăta “Faust”-ul vechi. Clasice. Vechi. “Boema”, “Tosca”, “Traviata”… ce vremuri! Doamna Rodica Topa, soprană, Doamna Margareta Vârban, Elena Andrieş, Irina Săndulescu, Carmen Gurban, Veronica Fizeşan – ce roluri! Ce costume! Epocă. Şolduri, crinolină, catifea… Şi culori…

– Lumină pe o margine de infinit.
– Şi poate mai mult decît atît.

– Aceste costume sînt deosebite. Dar…
– Se rup, cad nasturi… Dar le remediem. Şi mergem mai departe.
Vin zgomote dinspre scenă. O bancă, un coridor în semiîntuneric şi o vorbă cu domnul Fülöp Emeric:

– Sînteţi inginerul şef, răspundeţi de producţie, şi de partea de producţie.
– Costumele foarte frumoase nu s-au aruncat. Şi poate că  odată va exista un muzeu de acest gen. Costume care se făceau cu anumită migală. Acum nu mai este timp. Sînt multe premiere! Şi noi trăim în secolul vitezei… Dat atmosfera trebuie reprodusă.

– Costume, decoruri… pleacă cîteodată spre alte zări.
– Se pun în  TIR-uri.  Depinde cîte titluri pleacă în turneu. Se face vama, se sigilează. Soliştii merg cu autocarul. Cerem planul sălii unde vom juca. Tehnicul montează şi demontează scena. Venim primii şi plecăm ultimii. Important e să găsim soluţiile tehnice pentru a da viaţă ideii scenografului. Cu bani puţini şi muncă multă. Dar nu e monoton deloc. Şi tot stresul trece, cînd spectacolul iese bine.
***
Cum viaţa merge înainte, aşa şi spectacolul: trebuie să continue. Nimic nu s-a cimentat în vechiul spectacol, că se pregăteşte un altul, şi un altul… Dînd viaţă imaginatului de pe scenă, nici în spatele cortinei nu seamănă nimic cu nimic. Decorurile vechi convieţuiesc paşnic cu costumele noi, perucile de epocă,  costumele, perdelele, lumina, marile şi măruntele obiecte de recuzită se află într-o tainică înţelegere cu lumea.
Şi ne ajută să plăsmuim.

Radu VIDA

* Mulţumim şi pe această cale ajutorului dat de doamna Dorina Mican, de la secretariatul muzical, pentru ilustrarea acestor pagini de reportaj.