DINCOLO DE AUR ŞI PLUŞ, NELINIŞTI… (I)

Lumi paralele. Scena. Întîmplările din spatele ei. Şi, desigur, lumea reală. Ce tainic liant adună la un loc bucuria interpretării, atîtea şi atîtea gesturi pentru ca iluzoriul să devină, fie şi pentru o clipă, realitate? Şi, mai ales, ce sau cine face ca jocul să fie făr’ de cusur. Toate lucrurile la locul lor, vreau să spun. În aşa fel încît actorii, figuranţii, interpreţii să-şi poată face treaba.
Vă invit, iubiţi cititori, în spatele scenei Operei Române din Cluj-Napoca. Să urmărim împreună furnicarul acela care face ca viaţa să prindă… viaţă. Pe scenă.
Dar cum se mişcă acest angrenaj? O lume, forfotind în anonimat, doar pentru ca protagoniştii să poată transmite sălii clipa astrală. Oameni cu suflete de artişti, cîteodată trecuţi pe afiş, dar niciodată cunoscuţi. Poate în cercul restrîns al apropiaţilor. Şi, bineînţeles, al trupei de artişti.
Fără de care…

„E greu să-ţi regăseşti singurătatea”
Str. Zrinyi. O clădire care are aerul Operei Române. Dar paragina îşi face loc peste tot. Urc trepte abrupte şi înfrunt aerul greu, de magazie veche a locului. 1903, înainte cu un an de construirea clădirii Operei. În concepţia austriecilor,locul era destinat pentru ateliere de reparaţii. Decorurile se aduceau de prin marile capitale ale Europei. Mă strecor printre coloane dorice. La o masă mare, se montează flori. Roz. El e domnul Ştefan Ion Şoaită, mi se spune:
– Aici mi-am petrecut copilăria. Aveam neamuri în instituţie şi aici mă jucam. De la 4 ani. Mama lucra în operă, un unchi era maestru de balet… Erau şi alţi copii, astăzi sînt directori de instituţii culturale, regizori. În timpul vacanţelor lucram cu mari scenografi: Silviu Bogdan, George Codrea, Valer Vasilescu, Nemeş Mihai – bătrînul, marele Matcboji…

– Nu prea e loc pentru fundaluri mari…
– Ajunge pentru ce se face la calculator. O schiţă de asta are o anumită răceală. E de pe… taste.  Scenografii de tip nou se joacă pe calculator. Şi-şi aleg imaginile. Le mai procesează.Dar sînt mecanice. Şi de multe ori, irealizabile.Ca materiale, structură… Un decor care putea să fie viabil… moare. Pentru piese scurte făceam decoruri pentru o zi. Aşa e şi acuma. Dar trebuie să ţină. Să se meargă în turnee cu ele.

– Totuşi decorurile…
– O statistică spune că am făcut peste 350 de decoruri pentru operă şi unul singur pentru Filarmonică, “Oedip”. Toate spectacolele lui „Sir” – că nu ne permiteam să-i spunem altfel (Silviu Bogdan, n.n.)… „Aida” a fost ceva măreţ. Plin de fast. Plin de obiectivitate scenică. Toate puse la milimetru. Epocă! Sigur, poţi să vezi o “Aida” în jeanşi. “Pescuitorii de perle”, “Hernani”, “Regia dunăreană”, cu costumele de barbari şi romani… “Lakmée”, “Lucia de Lamermoor”…, “Liliacul”, “Văduva Veselă”. Acum facem “Ana Lugojana”. A avut succes şi înainte. Ca şi “Crai nou” sau “Lăsaţi-mă să cînt”. E bine că reapar. Sînt muzicale, colorate…

– Sînteţi pictor executant şi şef de formaţie, tîmplărie, croitorie…
  – Problema e că avem materiale noi: tip aracet, tip…. Apoi sîntem doar doi la pictură. Înainte eram şase. S-a redus masiv şi reorganizarea n-a adus nimic bun. S-au încadrat fix cu unu mai puţin. La “Aida” am lucrat aproape o stagiune. După, s-au mai scurtat termenele, “Boris Gudunov” s-a terminat în galop: 31 de fundale în două săptămîni. Le uscam afară, şi lucram zi-noapte. Acum facem multă plastie. Pictură mai puţin. Dar e plăcut că nu te întîlneşti cu aceleaşi decoruri. Faci tot timpul ceva nou. Să stai cu nasul în prenadez! Nu-i plăcut. Dar e ceva nou. Flori de primăvară. Facem şi reparaţii. “D’ale Carnavalului”, “Văduva Veselă”, “Traviata”, “Carmen” – revopsit. Sînt şi decoruri de 20 de ani. Şi se deteriorează. Acolo în Baciu, la depozit e acces liber la… porumbei. Mucegai,.Intemperii. Maşiniştii se comportă cu decorurile şi le transportă cu multă grijă. Dar timpul îşi spune cuvîntul.  Aici, la Baciu, sînt picturi de Wittman, un scenograf-pictor mare. A avut o grămadă de discipoli. Cînd erau timpi morţi ne punea într-o căruţă şi trebuia să facem peisaj. Să putem reproduce ceea ce aveam de făcut pentru scenă.
– Discutăm cu scenograful. Matcaboji făcea 3-4 schiţe , machete. El discuta cu regizorul. Apoi discuta cu noi. Şi ne făcea să gîndim. Şi citeam. Despre epocă, despre materiale, despre culori… Iar scenografii stăteau cu noi. Zi de zi. Pînă ieşea piesa. Acum se stagnează. La telefon nu te poţi înţelege asupra detaliilor, mărunţişurilor. Care sînt foarte importante. Am fost asistentul lui Codrea, al lui Sîrbu. Ei m-au făcut să simt că diferenţa dintre un pictor executant şi un scenograf este minimă. Părerea mea!

Oameni pentru regia de scenă
Aştept într-o cabină: mobilier scorojit, oglinzi în toate părţile, lumină filtrată printr-un geam învechit, irizaţiile unei zile oarecare, scaune de pluş. Regizorul Dan Lupea vine de la repetiţii. Lumina i se aşează pe faţă în cercuri difuze. Încă e cu mintea acolo, pe scenă. Se aşează. Spune:
– Ca regizor tehnic trebuie să ai un cumul de cunoştinţe. Sînt cursuri la universităţile din străinătate, de scenotehnică. La noi, nu mai există decît o lucrare în Editura tehnică, din 1972. Oameni bine formaţi în domeniul acesta sînt greu de găsit. Trebuie vreo zece ani de practică. După, se poate gestiona această… întreprinderea imensă, cu tot ce mişcă în spatele cortinei.

– Adică?
– Trape care pot să aducă personaje sau elemente de decor, după cum există podul cu ştăngi, “maşina”, cum spun nemţii şi austriecii. E un sistem de scripeţi montaţi pe grătarul scenei, cu elemente de contragreutate, care pot ridica obiecte. Ştăngi care lucrează în paralel, cu străzi, între ele rivalte de lumină, totdeauna trei la număr…

– O meserie cu limbaj specific…
– „Du-te la grădină, planul trei şi… sau: vreau în curte, planul doi şi…!”
– În limbajul tehnicii de scenă a rămas cîte ceva din secolul XVIII-lea. La teatrul Tuileries, din Franţa, toată lumea spunea: La stînga! La dreapta! Dar fiecare se gîndea la stînga lui. Cineva s-a uitat şi a văzut că în stînga, faţă de axul transveral al scenei era grădina. Iar în dreapta, curtea interioară a palatului. Şi aşa a rămas.

– Cum începe o repetiţie?
– Cu un salut: „Bună ziua, doamnelor şi domnilor. Sînt aici!” O comunicare cu structurile de bază ale celor care urmează să participe la realizarea spectacolului. Marii regizori lucrează cu un singur regizor tehnic.  Apoi, citeşti partitura, conceptul regizoral, să ai cunoştinţe de natură tehnică. Să intervii foarte rapid, ca să nu distrugi clipa de spectacol; toate nevoile scenei într-o desfăşurare firească, pe firul muzicii. Totul trebuie să se sincronizeze. La perfecţie. Un angrenaj de oameni şi maşini, sub o singură comandă. Am montat, la Seul, „Flautul fermecat”. Într-un complex cultural gigantic. Trei săli mari… ca la Metropolitan. Ca să faci regie de spectacol de operă trebuie să te descurci singur. Limba… un Babilon! Asistente: două coreence. Eu vorbeam mărunt, în limba română, cu mine însumi. Şi în alte 3-4 limbi, ca să mă fac înţeles. Era scump. 5000 de dolari ora de chirie. Dotarea? Extraordinară. Un sistem de şine lega totul, tablourile erau montate la buzunarul de la grădină, actul I, la curte actul lI, în spate actul III. Apoi, tot decorul era desfăcut şi trimis la magazie. Nu sînt multe teatre de acest nivel tehnic.

– Aţi lucrat mult prin străinătate?
– În Italia, în 81 de săli şi am fost asistentul lui Giuseppe Missilla, regizor care venea din şcoala lui Giancarlo del Monaco. Regizor de operă, care lucrează foarte mult în Germania. Şi, după cum ştiţi, este fiul lui Mario del Monaco. În Olanda, în cel puţin 10 săli, apoi în Elveţia am făcut coproducţii. Multe. Germania, Austria, la Luxemburg în spaţiu neconvenţional… E mult meşteşug. Trebuie să fie tot timpul Dumnezeu cu tine. Trebuie să ai în minte  locul fiecăruia, să pui spot acolo unde trebuie, în funcţie de scenariu…

– Am stat zile şi ore în spatele scenei, pe culoarele tăinuite spectatorilor de Operă. Şi mi-am dat seama că oamenii au ceva special. Contraziceţi-mă.
– Să nu dea Dumnezeu să nu le placă o montare! Echipa tehnică discută, şi să vedeţi cu cît profesionalism arată greşelile. Nu sînt simpli croitori, tîmplari,  maşinişti. Sînt oameni … virusaţi de dragostea faţă de spectacol. Altfel n-ar rezista.

***
Paşi printre umbre. E marţi, pare-mi-se, ziua cînd Opera nu are repetiţii. Dar pentru spectacolul de seară cu ucrainenii… Mă strecor printre vechi şi nou, o noţiune elastică, n-are rost să filozofăm. Îmi înfior degetul de un decor, de o recuzită. Nu mă vede nimeni. Dar ştiu că totul ascunde sufletul acestor oameni pasionaţi, ce-şi construiesc realul în spatele imaginarului de pe scenă.

Radu VIDA