Din stirpea lui Caragiale

Viorel Cacoveanu îşi intitulează volumul său recent apărut de „Momente, schiţe, povestiri” în curat stil caragialian, numindu-l Curat murdar! ( Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012), închinîndu-l marelui clasic al umorului românesc, Caragiale, şi momentului dublu aniversar) comemortiv din acest an, respectiv 160 de ani de la naştere şi 100 de ani de la moarte. Omagiul pe care i-l aduce neîntrecutului maestru este pe deplin întemeiat, deoarece de douăzeci de ani şi mai bine România trăieşte în plin caragialism, de parcă epoca lui Caragiale a însemnat doar începutul prostituării vieţii publice în România, iar perfecţionarea sistemului a venit abia după o sută de ani, taman în epoca noastră. Regimul în care trăieşte acum românul e un regim în care s-au adunat toate relele din lume, căpătînd o identitate proprie care le face invulnerabile, ajungînd la perfecţiune. E vorba de sistemul electoral, de mascarada publică, furtul de bani europeni, îmbogăţirea prin jaf colectiv, manipularea prin mass-media, sistemul de taxe şi impozite, sărăcirea premeditată a cetăţeanului, pierderea identităţii şi acceptarea şantajului unei minorităţi fără scrupule: „La noi în ţară UDMR-ul ne ţine la foc mic, parazitînd toate guvernele şi parlamentele. Mereu cer, reclamă, cerşesc: o inscripţie, o firmă, o statuie, o clasă, o limbă, o sărbătoare, o troiţă, o casă, un bloc. Lasă impresia că e cea mai nefericită etnie din lume. Pun semne ungureşti peste tot.Vor colaborare, egalitate, progres, dar numai pentru ei… ne scuipă în obraz că noi nu înţelegem că Ardealul e al lor”. Autorul n-a trebuit, prin urmare, să inventeze nimic, el a trebuit doar să pună pe hîrtie scene şi personaje care există la noi pe toate drumurile. Schiţele şi povestirile, momentele surprinse de el sînt rupte din viaţa noastră de fiecare zi, surprinse cu încrîncenare şi durere în suflet, căci „Din ţara asta au rămas doar graniţele. Şi alea nesigure”. Pentru autor, blestemul globalizării şi al democraţiei a adus România în pragul falimentului, deoarece nimic nu se mai face pentru ţară, nici pentru omul de rînd şi simplul cetăţean. Degringolada clasei politice, neputinţa de a cîrmui a celui votat de popor, lipsa de credibilitate a guvernului, mascarada parlamentară îngroapă zi de zi cetăţenii ei deveniţi „turmă”. Metodele mafiote de conducere, ignoranţa crasă a aleşilor sînt satirizate în Pomana, Giuseppe Verdi, Uitaţi-vă la greci!, Sub înalt patronaj, Consult medical, încît imaginea oferită de autor e una caricaturală, sumbră, grotescă. Autorul foloseşte cu abilitate dialogul spre a scoate în evidenţă mizeriile lumii în care trăim, falsitatea conducătorilor, ipocrizia de zi cu zi, îmbătarea gloatelor cu apă rece. Deviza timpului este „Furaţi, furaţi, furaţi!”, o lume în care corupţia a ajuns obişnuinţă de fiecare zi. Sînt trecute în revistă toate sectoarele vieţii social-politice şi, tocmai cînd credeai că totul s-a epuizat, ies la lumină alte aspecte detestabile. Închipuind personaje caragialiene (Popescu şi Ionescu, Lache şi Mache), autorul reface episoade şi scene care amintesc de texte arhicunoscute, dar care primesc o replică pe măsură, căci unele dintre scenetele lui Cacoveanu par rupte din opera marelui exilat. Sentimentul pe care îl trăieşte autorul în preajma neîntrecutelor nelegiuiri e acela de mirare, că se mai poate întîmpla aşa ceva. Toate evenimentele vieţii sînt maculate, anormalul devenind normal şi invers. Nu se întrevăd soluţii de ecarisaj, nu se arată nici o rază de speranţă la orizont. Sentimentul de apocalipsă e general, iar deznădejdea îşi face loc în fiece suflet. Iată cîteva din concluziile la care ajung personajele autorului: „Circul e indispensabil lumii noastre”; „La noi politica e un cioclu care sapă groapa ţării”; „Asumarea e visul de aur al poporului român”; „Partidele sînt un fel de raiuri pe pămînt” etc. Cartea e un reflex al lumii noastre pe dos în care trăim, lume a disponibilizaţilor, a bacului la care elevii maghiari se prezintă cu translator, deoarece nu cunosc limba, a „proiectelor” şi a „asumării”, modalitate care înlătură din capul locului orice dezbatere, a medicilor plecaţi în străinătate, a „Academiei care a devenit un fel de Arlus”, a handicapaţilor, a cîinilor fără stăpîn, a consensului european, a scutului de la Deveselu etc. Aproape că nu există viciu contemporan, meteahnă naţională care să nu capete în cazul lui o transpunere umoristică, devenită nu de puţine ori o ocazie de rîs amar, de zîmbet strîmb. Prin iscusinţa cu care sînt aduse în scenă multitudinea de rele ale României contemporane, prin arta de a „face haz de necaz” şi virulenţa punerii degetului pe rană, prin scenete care ori te fac să rîzi, ori te fac să scrîşneşti din dinţi ( Reforma cimitirelor, Scufiţa portocalie, Globalizare în lumea animalelor) V. Cacoveanu este fără doar şi poate un demn urmaş al lui „nenea Iancu”, iar apariţia volumului de faţă, aşezat în chip expres sub semnul marelui comediograf, îl onorează pe autorul clujean în mod deosebit.

Mircea POPA