Din moștenirea dragostei Fericitului episcop Iuliu Hossu

Comemorarea anului 1948 în Biserica Română Unită cu Roma – la 75 de ani de la decretul de desființare a acestei Biserici – presupune onorarea martirilor și a mărturisitorilor, a apărătorilor libertății, dar și actualizarea trăirii lor, adevărata lor moștenire: a vedea nu amintirea răului, ci stăruința lor în bine; nu persecuția și teroarea, ci puterea lor de a le transcede; nu întunericul, ci lumina străbătând printre cruci și gratii, revărsându-se în suflete din crucile și gratiile lor.

Nota, în 1961 – din domiciliul său obligatoriu de la Căldărușani -, Fericitul episcop martir Iuliu Hossu, în cel dintâi dintre caietele memoriilor sale: „Onorați frați și Preaiubiți fii credincioși! Vă agrăiesc așa ca în toate scrisorile mele pastorale…, eu, nevrednicul rob al lui Dumnezeu, episcopul vostru, din mila lui Dumnezeu și grația Sfântului Scaun apostolic al Romei, episcop român unit de Cluj-Gherla, același și azi, cu aceeași dragoste până la moarte, vă scriu această scrisoare. (…) Luați, dară, scumpii mei, acest cuvânt drept testament al meu, în care vă las ce am mai scump: dragostea mea pentru voi toți, pentru scumpi fiii voștri, pentru urmașii lor fără număr.

Al vostru am fost, al vostru sunt și al vostru rămân până la sfârșitul vieții mele. Primiți dar de la mine acest bun pe care vi-l las: dragostea sufletului meu întreagă. Dragostea pe care v-am îmbiat-o pe toate scumpe căile mele în lungul și latul eparhiei treizeci și unu de ani de-a rândul, când fericit am fost în mijlocul vostru și fericit am primit răspunsul dragostei voastre, a tuturor; așa încât de atâtea ori v-am spus miilor și zecilor de mii adunați pe la sfintele noastre mănăstiri, vizitații prin toate satele și cătunele, că în mijlocul vostru este ușor și fericit nu numai a trăi, ci și a muri. Așa la Nicula, mănăstirea scumpă, așa la celelalte sfinte și scumpe mănăstiri, Strâmbu, Lupșa, Strâmba, la Calvaria-Cluj, la toate sinoadele protopopești, conferințele preoțești, unde alergați cu suflet cald și credincios la îmbrățișarea dragostei sufletului meu. Da, scumpii mei, toți, a fost și fericire pentru mine această îmbrățișare până peste o sută, două de mii, în dragostea sufletelor noastre în care era fericit a trăi și ușor a și muri. Aceeași dragoste a voastră, scumpii mei, toți, a fost, din mila Domnului, fericirea mea și pe această cale împărătească a Crucii Domnului Isus”.

„Care este adevărul despre Biserica așezată în mormânt, decretată de om că ea nu mai există, că toți s-au lepădat de religia lor și au trecut de pe o zi pe alta la altă religie? Adevărul este că n-au trecut, adevărul este că au fost trecuți pe hârtie de om, care nu poate stăpâni sufletul, în care nu poate intra nimeni, decât Dumnezeu, creatorul lui, și acela căruia îi deschide el intrarea; acolo nu se intră cu forța, acolo nu se sare pe aiurea, decât pe ușa ce i-o deschide însuși sufletul. Acesta-i adevărul și în el cred și cu această credință rostită și aici, aștept învierea morților. Această credință a mea se întemeiază nu pe rapoarte primite atunci când încă nu eram legați cu toți episcopii Bisericii noastre scumpe, ea se întemeiază pe ceea ce ochii mei au văzut, pe ceea ce am pipăit, pe ceea ce sufletul și inima mea a îmbrățișat, pe ceea ce împreună am trăit cu sutele de mii de credincioși, an de an, fără excepție în curs de 31 de ani de arhipăstorire, nu de la masa de scris de la reședința episcopală din Gherla și apoi din Cluj, ci afară, pe teren, cum se spune mereu și acum; pe ceea ce am trăit împreună cu voi, scumpi frați preoți și preaiubiți credincioși; voi îmi sunteți martori cu toții care, din mila Domnului, veți mai trăi când acest testament al dragostei mele vă va fi cunoscut, după ce voi fi trecut, din preasfântă voința lui Dumnezeu, la cele veșnice; voi veți fi mărturisitori, voi și copiii voștri pe care v-am îmbrățișat în tot cursul șirului lung de ani cu toată dragostea”.

„Starea înainte de năpustirea asupra scumpei noastre Biserici pentru a o suprima, a fost de generală încătușare a tot ce s-ar fi putut mișca în libertate în țara întreagă. Îndată după intrarea trupelor eliberatoare și primite astfel, treptat, treptat, dar după plan bine stabilit, a venit încătușarea sub teroarea necunoscută până atunci. Sunt bine cunoscute alegerile din 1946, când preoții și credincioșii noștri, ca și cei ortodocși care țineau și iubeau pe cei ce în trecut au luptat pentru drepturile neamului, au fost puși la grea încercare pentru credința lor față de fruntașii neamului. După desființarea partidelor istorice și întemnițarea celor mai buni fii ai neamului care au luptat pentru unitatea lui, pentru unirea Ardealului, s-a cerut de la preoți să ceară în biserică, sau cel puțin mulțimii în fața bisericii, pedepsirea lui Maniu, care era întemnițat, și să-i ceară pedeapsa cu moartea. Nevoind să facă aceasta, au fost aruncați dintre ei în temniță și peste tot prigonirea împotriva celor ce nu s-au conformat.

Trecând acest val de frământare și suferință a venit în 1947 sechestrarea tuturor școlilor (clădirilor) confesionale, nu numai clădirile școlare confesionale în care erau adăpostite școlile de stat, ci și peste tot toate clădirile noastre care oarecând au servit de școală confesională ridicată fiind din banii Bisericii, chiar și înainte cu 30 de ani. Aceasta s-a făcut noaptea; durere și suferință peste tot… Teroarea se întețea, groaza creștea și lumea simțea că libertatea pe încetul se stinge. Urmează scoaterea din țară a regelui iubit; urmează apoi, în toamna anului 1948, ultimul asalt asupra scumpei noastre Biserici.

Văzând primejdiile vremii și tot ce se întâmpla cu Biserica Domnului în țările vecine, urmând înainte calea care am ales-o pentru arhipăstorire, cât se poate mai mult în mijlocul fraților preoți și a scumpilor credincioși, am ieșit de-a lungul și de-a latul eparhiei, luând parte la toate conferințele (sinoadele) protopopești în toate protopopiatele eparhiei, pe care le-am prezidat în persoană, slujind slujba arhierească miilor de credincioși care se adunau și de prin satele din jur, predicând pretutindenea, rostind cuvântul Evangheliei Domnului, cu îmbărbătare și mângâiere pentru toți, îndeplinindu-mi din mila Domnului datoria slujbei mie încredințate.

După slujbă, la conferință, le-am spus fraților mei preoți: «… Corabia Bisericii Domnului este în larg, izbită de valuri grele, se leagănă, dar nu se scufundă și nu se va scufunda; aduceți-vă aminte de cuvintele Domnului spuse apostolilor Săi care L-au rugat să-i mântuiască pentru că piereau: ‘Nu vă temeți, puțin credincioșilor’».

Cu aceste și asemenea cuvinte i-am mângâiat și întărit în toate sinoadele protopopești, la toate sfințirile de biserici, unde se adunau preoții din jur, cu miile de credincioși și cu toate prilejurile de ieșire în mijlocul lor, la toate sfintele mănăstiri unde se adunau zeci de mii de credincioși din toate părțile. «Am venit în mijlocul vostru să iau parte la lucrările voastre; de astă dată am venit mai ales pentru acest cuvânt: acesta-i ceasul marei încercări. Eu nu știu ce vine, Domnul singur știe: Priveghiați! Cu toții să priveghem! Cu nădejde bună în Domnul, să ne îndeplinim slujba deplin»”.

Pe cititorii memoriilor sale, Episcopul îi roagă: „Să citească ochii voștri nu cuvinte neputincioase, ci sufletele voastre să citească viața din ele; să citească sufletele ce vă grăiește sufletul meu, care împreună cu scumpii mei frați episcopi și preoți, am trăit acești ani de întunecare și totuși în plină lumină a harului Domnului Isus, care S-a făcut simțit lângă noi pe toată calea încercării binecuvântată de El, căci calea Lui era cea pe care ne-a învrednicit a-I urma”.

V.S.