DIN IZBUCNIRI ALE GESTULUI PREMEDITAT, ARMONIA SUNETELOR…

• de vorbă cu dirijorul Gheorghe Victor Dumănescu •

Ca dovadă că distanţa dintre sufletele noastre şi cele ale străbunilor noştri nu s-au agravat încă, montările muzicale de operă şi simfoniile fac săli pline. La Cluj sau aiurea, spectatorii generaţilor succesive concentrează cu bună ştiinţă, tot ceea ce compozitorii secolelor trecute au pus pe portativ. Nimic nu contrazice umanul, chiar dacă anume exageraţiuni ale scenografiei deviază intenţionat de la disponibilitatea afectivă a momentului, iar puntea peste care sfidăm secolii din calendar sînt tocmai sunetele, calmul sau impetuozitatea muzicii. Mulţime de instrumentişti, corul şi soliştii aduc în scenă miracolul clipei. Regizori, dansatori, sufleri, maşinişti… şi peste toţi şi toate, stăpînul sunetelor: dirijorul.

Neîndoienlic că toţi sînt importanţi. Dar el, dirijorul şi bagheta lui strunesc umbra şi lumina, amintirea şi previziunea, realul şi imaginarul, dînd magiei sunetelor fantasma statuară a rigorii. Îmbogăţind frumosul cu bucurie, jovialitate, tristeţe sau drame. Pe pămînt şi în ceruri.

Interlocutorul meu a trecut prin toată această paletă de sentimente şi culori. şi, dacă are amabilitatea să coboare în cuvînt, e pentru că iubeşte deopotrivă sunet şi text, dezamăgire şi ură, şoaptă şi ţipăt, bună pace sau violenţă. Toate însăilate în marele angrenaj al spectacolului:

– Cînd a începutul totul, maestre?

– În copilărie. De mic m-am învăţat cu pianul. Dar n-am urmat şcoala de muzică. Fortuit. Au reuşit la examen, dar era prin 1957 şi, pentru că eram fecior de preot, am fost înlăturat. Tata, care a avut înţelepciunea să prevadă aşa ceva, m-a făcut să dau şi am şi reuşit la liceul de cultură generală. Dar am continuat cu pianul. Chiar vroiam să ajung pianist de mare forţă. N-a fost să fie, dar pianul m-a ajutat enorm în meseria pe care am îmbrăţişat-o.

– V-au lăsat totuşi la conservator?

– Da. Am prins aşa-numitele vremuri de relaxare. În particular, am făcut muzică adevărată, nu numai pianul, ci şi teoria muzicii, şi am avut şi şansa susţinerii totale din partea părinţilor. Aşa că nu mi-am pus problema că n-am să fac faţă examenului de admitere.

– Unde se întîmpla asta?

– Părinţii mei sînt de peste Prut. Iar strămoşii mei se numeau Dumanciuc şi erau, la origine, cazaci. Tata a absolvit teologia la Chişinău şi, din fericire, a scăpat de deportarea în Siberia. Dar a trebuit să pribegim, aşa că eu, de felul meu, sînt oltean. Căci m-am născut la Tîrgu Jiu. În copilărie şi adolescenţă am trăit la Galaţi. Dar am dat la Conservator la Iaşi. Eram pe punctul de a pleca dirijor la Tîrgu-Mureş. Prin anii ’80 însă m-am întîlnit cu Ionel Pantea, la vremea respectivă, directorul Operei din Cluj. El mi-a făcut oferta de a veni aici. Nu ştiam Clujul, pentru că Transilvania şi Moldova se cunoşteau prea puţin. Contactele directe nu prea existau.

– Cînd aţi simţit că puteţi stăpîni absolut toate instrumentele?

– Pe parcursul Conservatorului, desigur. Urmam clasa de pian. Dar îmi plăcea şi sportul. Am ajuns la un nivel destul de înalt cu tenisul de masă. şi aveam nişte beneficii. Eram aproape ceea ce, astăzi, se numeşte jucător profesionist. Beneficiam de subvenţii, de o cartelă de masă la cantină – ceea ce însemna foarte, foarte mult!. Am oscilat, recunosc, dacă să n-o iau pe această cale. Pe latura muzicală, sportul mi-a dăunat. Pentru că încordarea musculară pe care trebuie s-o acorzi este cu totul alta decît pentru efortul de a cînta la un instrument. Am lăsat-o mai moale cu pianul, dar am dat atenţie mai mare secţiei pedagogice. În anul III a avut loc un concurs pentru dirijor cor academic. Am reuşit la acea selecţie. Am terminat deodată şi Facultatea de pedagogie şi muzicologie şi separat Facultatea de dirijat cor academic. La mai bine de trei ani s-a înfiinţat, tot la conservatorul din Iaşi, Secţia de dirijat orchestră. Am dat examen, am reuşit şi mentor mi-a fost Ion Baciu, unul din marii foşti dirijori – Dumnezeu să-l ierte! – ai ţării noastre. Aşa am reuşit să trec, din punct de vedere al pregătirii mele, prin tot cea ce ar visa cineva care s-ar apuca de meseria asta: am făcut şi dirijat coral, m-am ajutat cu pianul, am făcut corepetiţie extraordinar de mult, am acompaniat şi instrumentişti şi cîntăreţi, am făcut ansamblurile toate, care sînt necesare pentru pregătirea diverselor spectacole. Iar pentru un dirijor, toate acestea sînt mană cerească. Aşa s-ar fi încheiat perioada mea de pregătire. Dacă…. această pregătire n-ar ţine toată viaţa. Aţi venit, aţi asistat la o repetiţie cu o lucrare la care eu am dirijat în primă audiţie absolută la Cluj. După 30 de ani am fost invitat să particip la această nouă producţie. şi să ştiţi, am acceptat cu gîndul că plec de la „0”. O reinventez din nou. O gîndesc din nou. şi asta pentru că nu neapărat anii şi vîrsta înseamnă că se adaugă experienţă, ci şi cele cîteva sute de spectacole pe care le-am dirijat cu Nabucco. Aceste spectacole şi miile de repetiţii te fac să treci prin diverse întîmplări, şi frumoase, şi rele care, cumulate, îţi formează la un moment dat, un anume gînd pentru progresul faţă de această lucrare. Către o viziune – deloc demonică – cum le spun eu la actualele încercări de… „modernizare” ale Operei. Îmi pare rău că nu avem aproape deloc opere contemporane. Sînt amărît din cauza aceasta, pentru că sînt producţii extraordinar de bune şi nu sînt cultivate de instituţii. Pe motivul că marea majoritate se sperie la gîndul că publicul nu aderă la nou… Dar trebuie să încerce! Altfel n-ar fi apărut nici un Enescu, Bartok, şostakovici. Unde sînt Aurel Stroie, Pascal Bentoiu, Valentin Timaru sau Bădiucu’ (Tudor Jarda n.n.), cu al său unicat „Înger şi Demon? – pe care l-am dirijat înainte de ’89. Ţin minte că am luat şi un premiu la mult-hulita „Cîntarea României”. Mie-mi pare rău că s-au risipit acele energii în care se implicau toţi şi toate. Trebuiau scoase influenţele ideologice, dar nu frîntă acţiunea pură. Revenind la Nabucco, vreau să spun că sînt la a 9-a montare: alţi regizori, alţi interpreţi… Am făcut şi o montare pe care, la un moment dat, am refuzat s-o mai continui, tocmai pentru exagerările care se făceau vis-a-vis de subiectul propriu-zis. Lucrarea a fost scrisă de Verdi cu ocazia risorgimentului italian. Era o atmosferă de mare frenezie pentru unificarea Italiei. El a găsit această formulă… să-i spunem conspirativă, prin marşurile, prin totul acesta unitar, grandios şi opulent, totodată, să plaseze acţiunea în istoria antică. Era nevoie de susţinerea acestui măreţ sentiment unificator de ţară. Iar ideea este extrem de actuală şi acum. A fost o acţiune lăudabilă a Operei: o repetiţie cu public. Am rămas foarte plăcut surprins de avalanşa de public. Nu m-am aşteptat. Dar îmi dau seama că este reculul pe care societatea îl oferă faţă de angoasa zilnică pe care ne-o oferă realitatea. Nu prea mai există puncte de sprijin, şi atunci încerci refugiu în Operă – una din manifestările culturale cele mai complexe. Sprijin, cum spuneam, pentru om în intimitatea sa, în dorinţa sa de a avea un dram de linişte spirituală. Am încercat şi eu experimente. În nici un caz însă n-am recurs la forme brutale, folosind toate elementele modernităţii, printre care şi pornografia. Compozitorii care au scris lucrări nemuritoare s-au străduit să servească dramaturgia, mergînd, în general, pe specularea efectului sonor. Aceasta este adevărata interpretare! Partitura este scrisă, în primul rînd, pe greutatea ei muzicală. Sînt pentru a căuta mijloace de înnoire. Dar tot acest repertoriu îl consider un fel de Luvru universal, un Ermitaj universal… de tablouri istorice. Opera este un tablou. Cînd ţi se pare că Leonardo da Vinci, van Gogh, sau Picasso n-au făcut ceea ce trebuie şi vrei să mai cîrneşti de acolo o culoare, o nuanţă… ei, în clipa aceea mi se pare o imixtiune dramatică şi brutală. De neacceptat!

– Bănuiesc că aţi dirijat mult şi în străinătate. Unde v-aţi simţit cel mai bine?

– Îmi stîrniţi amintirile… Am fost în inima Asiei. La Taschend. Prea puţin ştie lumea de acea parte a lumii. Există acolo o sală de spectacole pe care Europa n-o are. Superbisimă! O sală de 2000 de locuri. Era – acum nu mai ştiu – dar era un centrul de cultură fenomenal! Kazahstanul are în noua capitală, Astana, un centru cultural cu un potenţial deosebit. Mi-au rămas la inimă vecinii noştri, ucrainienii. Am făcut de vreo trei ori nişte montări la Kiev. În celebrul lor Teatru Academic de Stat „Taras Shevchenko”. După cum port la butonieră toată Olanda. Pentru că am mers cu aproape toate instituţiile româneşti, fie filarmonică, fie operă, în nişte turnee de mare respiraţie. Eu consider că Olanda a fost culturalizată de România. Nu greşesc deloc, să ştiţi! O statistică mi-ar da dreptate. Numai eu am participat, timp de 25de ani, direct cu montări de mare clasă. Cînd eram şi dirijor şi director artistic al Operei din Chişinău am fost la Paris, într-un turneu grandisim cu Turandot. şi cei de la Bucureşti au spus că „aşa ceva nu se poate!” Practic, la Chişinău era cea mai mare operă din… România. Aveam peste 1000 de salariaţi. În orchestră erau 130 instrumentişti + 30 în orchestra de scenă, bandă, cum i se mai zice. 120 – în cor, 120 – balet!

– Ştiu că vă supără impostura, aşa că v-aş întreba ce vă bucură cel mai mult?

– Faptul că noi, clujenii – o comunitate mică, totuşi, – avem un mare respect faţă de instituţiile cultural-muzicale. Dovada? Avem o Filarmonică, o orchestră a Academiei de muzică care are, practic, o ministagiune şi cele două Opere din municipiu, care fac săli pline.

***

În vîrful baghetei stă întreaga religiozitate a actului cultural de la Operă. E respiraţia unică a orchestrei, soliştilor, corului, balerinilor şi publicului. Iar graţia sunetelor pune stăpînire pe toată suflarea. Nimeni nu mimează, ci chiar trăiesc succesiunea muzicală. A tabloului. De ieri şi de astăzi. În vîrtejul stîrnit de înşiruirea măiastră a notelor muzicale, spectacolul ia cu el întreaga paletă de sentimente şi culori, sunet şi text, dezamăgire şi ură, şoaptă şi ţipăt, bună pace sau violenţă. şi dă spectatorului liniştea sufletească de care are nevoie pentru confruntarea permanentă cu diurnul.

E magia complexă şi inegalabilă, care bucură contagios destine.

Radu VIDA