Din condei… Scrie tăcerea vers cu vers…

Încheiam recenzia anterioară cu motivul tăcerii. Tăcerea ca formă a poeziei, a poeticului. Despre tăcere ne vorbește un alt mare poet, doctor în litere, om de cultură, jurnalist și diplomat, Horia Bădescu, în volumul publicat în 2021 la editura clujeană Școala Ardeleană, intitulat „dinaintea ta merge tăcerea”, cu o postfață semnată Theodor Codreanu.

Din capul locului deschid popasul literar de astăzi cu un fragment din poemul intitulat „Omul! Ce cuvânt minunat!” O, bietul poem/care dă viață cuvintelor atâta de simple, /cuvintelor șchioape, cuvintelor oarbe, / cuvintelor gri sau negre, / însă cu mult/ mai luminoase decât oricare astru/ și mai nemărginite ca marea, / poemul, / tărâm în care se zămislește tăcerea/ și uneori mâna lui Dumnezeu/ caută un pumn de țărână/ să plămădească acest cuvânt minunat:/ Omul!

Horia Bădescu a publicat peste 30 de volume de poezie, eseuri și romane, apărute în România, Franța, Belgia, Bulgaria, Macedonia, Spania, Vietnam. Este membru fondator al grupării Echinox și al Societății culturale și Festivalului Internațional Lucian Blaga. Comandor al ordinului național român Meritul Cultural și cavaler al Ordinului național francez „Les Palmes Académiques”. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Scriitorilor Francezi, membru de onoare al Academiei Francofone și al Uniunii Poeților Francofoni.

Structurată în subcapitole cheie, cartea este o amplă meditație asupra stării lucrurilor dinainte ca acestea să fie vizibile ochiului liber. Orice fenomen natural sau element începe și se continuă în memoria sa proprie, fie că vorbim de foc, aer, pământ, apă, viață, moarte, zbor sau chiar…tăcere!

Omul ne este adus dinainte în toată goliciunea sufletului său, intimitatea întâlnirii revelatoare atinge cote înalte precum în episodul Buneivestiri a poverii suferinței de către îngerul mesager. Pentru a pătrunde tainele ontologicului, restul lumii a fost oprite în loc, pentru o clipă. Poetul focalizează asupra omului, a ființei în unicitatea ei, în așteptarea întâlnirii cu nesfârșitul, la capătul orizontului, al zilei…

Impunând o perspectivă creaționistă, făcând apel la motive biblice consacrate (inclusiv dualitatea divino-umană sau apocalipsa), comportamentul încărcat de religiozitate al poetului ne însoțește ca un statornic model de viețuire exemplară, ca o cale de acces la transcendental.

Dumnezeu este prezent în absolut orice manifestare, totul și toate amintesc de Ființa cea dintâi. Relația om-creator este una directă, nemijlocită: „petecul de cer pe care ne-a scris Dumnezeu”. La capătul oricărei speranțe infime, strigătul smerit după ajutor este singura salvare, când totul în jur pare că se cufundă în moarte, în uitare, în descompunere: „Dă-ne un semn că încă mai ești viu/ (…) Câinele lumii urlă a pustiu/ E iarnă mare, Doamne, și- târziu.”

Efortul zămislirii curate este redat deosebit în versurile „Pline sunt de mireasmă/ precum mâinile lui Dumnezeu/ După facere.” Horia Bădescu propune una dintre cele mai frumoase meditații asupra poemului: „Ceea ce fu poemul:/ cenușa încă fierbinte-a cuvântului, memoria tăcerii”. Dacă ar fi de remarcat un laitmotiv esențial, atunci cu siguranță este vorba despre lumină, lumina ca binefacere, lumina ca irigator al vieții, văzute și nevăzute…

Fugit irreparabile tempus…„Neoprit fuge timpul/ opreliște numai capătul vieții/ îi este/ precum flacăra/ din sine însuși își află/ sfârșitul.”

La nivel stilistic, merită subliniat că poemele semnate Horia Bădescu nu poartă titlu, ele se impun prin însăși carnea lor din cuvinte, printr-un vers prim de mare substanță și forță. Predomină notația modernă, bazată nu atât pe formă cât pe idee, dar regăsim și versificația „în dulcele stil clasic”, lucrată cu aceeași măiestrie a facerii și prefacerii cuvintelor.

„Dinaintea ta merge tăcerea”, o lectură cu suflet, pentru suflet. Omul nu este decât o prelungire a poeziei, a poeticului și, în același timp, o sursă infailibilă a acestuia.

Închei prin însuși cuvântul poetului: „În abisul unei clipe/ se mântuie viața,/ murmurul cu care-și vindecă rana-ntrupării/ nimeni nu-l poate-ngăima,/ nimeni nu-i știe/ limba pierdută,/ doar tăcerea se duce pe sine/ la judecata sfârșitului.”

Iulia GHIDIU