Dezlegarea privirii, repararea detectorului inimii și compoziția omului

Am avut, cu câteva zile în urmă, episodul evanghelic cu femeia gârbovă vindecată de Isus, care mi-a atras și mai mult atenția asupra intenției și consecințelor unei acțiuni, și dincolo de cele care se percep din afară, pe moment sau la nivel fizic vorbind. Lucru aparent banal și evident, dar deloc nesemnificativ: condiția de încovoiere a cuiva este văzută din afară într-un fel, dar e percepută cu totul altfel de către cel care o duce, de cel cuprins în ea. În plus, încovoierea sau gârbovirea în chestiune nu angajează doar o deformare a staturii ori a oaselor, ci și – inevitabil – a privirii, a câmpului vizual, iar dacă ținem cont și de natura vindecărilor săvârșite de Isus, ele au totdeauna și dimensiune spirituală. Așadar, nu poate fi ocolită nici valența îngârbovirii privirii inimii.  

Nu doresc (și mă depășește) un popas mai aprofundat asupra „curburii spațiu-timpului”, dezbătută cu interes de cunoscători, pornind de la teoria relativității lui Einstein. Dar mă folosesc de o „clasică” definiție a ei, oferită de celebrul fizician John Archibald Wheeler, care încerca o descriere a modului prin care materia și spațiu-timpul interacționează împreună: „Spațiu-timpul îi spune materiei cum să se miște, în timp ce materia îi spune spațiu-timpului cum să se curbeze”. Parafrazând această misterioasă (pentru muritorii de rând) „lămurire”, am putea privi la încovoierea permanentă a spatelui și din prisma consecințelor pe care le provoacă privirii, pe de o parte, dar și la efectele îngârbovirii inimii asupra ținutei și deschiderii privirii ochilor.   

Există diferite moduri de a privi realitatea: de jos, de sus, de peste umăr, din oglindă, de departe, parțial…. În evanghelia pomenită, vindecarea oferită de Isus nu vizează doar spinarea femeii respective, ci și privirea ei (constrânsă doar la cele de jos) și pe acea a capului sinagogii. Căci pot exista și oameni cu statură dreaptă fizic, dar cu inima chircită, care de mult nu mai privesc în sus, nici dincolo de ei.

Imaginea femeii gârbove se pretează și ca reprezentare plastică a ceea ce e o paranoia: fixarea asupra unui lucru, a unei idei, a ceva, până la a nu mai reuși să vezi nimic altceva (sau „a gândi paralel cu”). La nivel interior, cine trăiește astfel nu reușește să-și dea seama de Dumnezeu, de harul cu care El însoțește omul sau cu care vrea să-l dezlege de cele de care e fixat. Sigur că mai trebuie și ca omul să creadă și să vrea. De multe ori, însă, nu vrem să ne desprindem de suferințele, de fixele, de deprinderile noastre… Adică, pe de o parte, am vrea să fim eliberați, dar apoi, când se prezintă concret ocazia, reușim să o evităm sau amânăm, datorită implicațiilor pe care le comportă. Dacă nu mai avem credință să ne rugăm, ar trebui măcar să cerem credința în a accepta să fim ascultați și dincolo de, sau altfel decât așteptările noastre. Căci de credință e vorba când decidem cui să dăm crezare: lui Isus, în cuvântul Său, sau „paranoiei” noastre. Suntem obișnuiți să ne gândim că este o prerogativă, o trăsătură a omului căutarea, dar iată că e Isus Dumnezeu Cel care ia inițiativa și caută (așa cum o mărturisise și în episodul cu Zaheu care căuta să vadă cine e Isus, dar descoperea că era Fiul Omului Cel venit să-l caute pe cel pierdut), El își dă seama de încovoierea noastră, de neputința noastră de a ne ridica privirea și viața.

Aproape că am putea spune că adevărata rugăciune începe cu Dumnezeu care ni se adresează și nu invers. Noi putem pierde și capacitatea de a ne ruga, de a dori, de a spera, dar El însuși vine să ne caute acolo unde suntem… Nu există infirmitate, fragilitate, păcat, încovoiere care să-mi poată altera sau  modifica această identitate, să mă poată separa de privirea lui Dumnezeu, care mă vrea salvat.

Nu ne este oglindă doar femeia gârbovă, mai avem pe cineva în noi, cu care nu cred că ne mândrim, pe „capul sinagogii”, care se tulbură și cenzurează când ceva e primit gratuit, fără merit sau respectarea unor cerințe. Ceea ce pentru capul sinagogii e respectarea Legii, pentru Isus e ipocrizie: căutarea pretextului legal pentru a face mai puțin, pentru a nu fi „obligat” să faci bine. Simone Weil spunea că «a pune legea înaintea persoanei e esența blasfemiei!». Adevăratul sens al respectării Legii care place lui Dumnezeu e acesta: să elibereze persoanele de puterea răului și a le pune în picioare pentru a putea face binele și a-L lăuda pe Dumnezeu. Privirea capului sinagogii e una închisă, care nu vede decât legea, nu și persoana. Cu Isus accentul nu cade pe ce ar trebui să facem sau să nu facem, asemenea capului sinagogii, ci asupra a ce suntem sau să ne amintim că suntem pentru Dumnezeu, fii și… comori.

Domnul, pe cât de nebănuit, e un căutător de comori. În ce măsură, între comorile visate de noi intră și El? Căutătorii de comori au totdeauna detectoare de metale, de radiații… Și inima noastră e un detector de comori și bate în direcția comorii (unde e comoara ta acolo e și inima ta). Inima e ca un radar  care detectează prezențe noi, ca busola de pe vapoare care nu pierde nordul, dar căreia i se poate plasa un metal alături, în stare să devieze acul busolei, să nu mai indice nordul. Inima noastră, „din fabrică”, e făcută să fie atrasă de nordul ei, de Dumnezeu, să-I semnaleze, să-I detecteze apropierea, să readucă viața pe direcția Lui. Isus și atunci și azi, vrea și poate vindeca devierea, scoate „metalul” care perturbă, elibera inima, o poate dezlega, dar rămâne să decidem noi dacă ne asumăm efortul, partea de a veghea și păzi urmarea Lui.

Ocupația predilectă a celui rău este tocmai să furnizeze devieri, să presare distrageri, „metale” ce deturnează, înșală acul inimii. Avem de acceptat, de crezut că puterea harului eliberează, redă capacitatea de a dori, căuta, de a-L aștepta pe Dumnezeu. Preocuparea pentru cele de sus, frica și iubirea față de Dumnezeu au fost deturnate prin frici și plăceri imediate sau eliberări temporare, nu doar individuale, ci și colective (să ne amintim de „vaca nebună”, „gripa aviară”, „pesta porcină”, viruși și variante) – toate, ca la comandă periodică, deviază și țintuiesc privirea la orizontală, îngreunează ridicarea inimii. În fiecare Liturghie este o chemare la această „gimnastică”: Sus inimile!

De ce anume ar trebui să fim dezlegați ca să ne apropiem de „statura” ideală? Deseori ar trebui să fim dezlegați de „mai mult”. În loc să cerem „ce trebuie să fac mai mult?”, întrebarea ar trebui să fie: „cum să fac mai puține pentru a fi liber pentru Esențial, pentru ceea ce contează, pentru „partea cea bună”? Uneori suntem tentați să vrem să facem tot mai mult, ne temem că nu facem destul sau să nu dezamăgim pe cineva spunându-i nu. Sau vrem să facem totul singuri, fără să încredințăm nimic altora. Nu suntem invitați să facem mai mult, ci să fim mai mult cum ne vede Domnul, să ne înălțăm inima mai mult, privind altfel aceeași realitate, aceleași persoane.

Nu permite, Doamne, ca interesele de jos și poverile zilnice să mă gârbovească spre mine, să-mi stingă dorința de Tine, dorința de bine! Eliberează în mine capacitatea de a Te iubi și a Te preamări cu viața mea. Fă ca fiecare om să recunoască nu doar că e „din pământ”, ci că e și „din cer”.

Pr. Cristian LANGA

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut