Destine. Două cîte două…

Clujeanca Daniela Vasiloschi este la a 8-a apariţie editorială. După poezii, cugetări, povestiri, „Destine sub cupola istoriei” surprinde prin sinceritatea discursului. Sînt 350 de pagini dense, de evenimente trăite. Roman, eseu, jurnal… din toate cîte puţin sau, mai exact, nimic din toate acestea. E o sinteză a unor vremuri, o mare felie de viaţă între coperţile unui adevărat document.

Un amic literar îmi spunea că fiecare dintre noi ar trebui să-şi scrie aventura existenţială. Doar aşa s-ar putea înţelege epoci, s-ar putea desluşi numitorul comun al unor evenimente. E de discutat dacă are sau nu dreptate. Cert este că noua carte a Denielei Vasiloschi (Ed. Revers, Craiova, 2012) leagă destinele de epoca în care vieţuiesc: în cea mai mare parte „un anotimp al miresmelor în care alergi după năluci cu atîta bucurie, încît nu-ţi vine să crezi că însăşi viaţa e o nălucă a timpului nărăvaş” – copilăria, aşadar şi „afară ninge ca într-un basm peste lumînări, coroane veştede, peste eroii proaspăt îngropaţi, peste ţara care îşi plînge morţii şi aşteaptă un Nou An” – timpul maturităţii din Revoluţia română. Destinul intelectualului într-o „epocă de aur” prost gestionată, cu avataruri ce amintesc de muzeele de ceară, cu vieţi paralele – destine. Două cîte două, am spune, pentru că salvarea vine, totuşi, dintr-un sentiment mai profund decît socializarea: E vorba de iubirea dintre mamă şi fiică, tată şi fiică, tată şi nepoată, bunică şi nepoată şi tot aşa pînă la sfîrşitul veacurilor. Atunci cînd totul pare pierdut, cînd revoluţiile schimbă destine şi cînd, inevitabil, totul e luat de la capăt: cu avataruri, figuri de ceară, pieduci: „Frig în casă/Frig afară/ În tigaie/ O papară”, ne spune un anonim personaj al cărţii.

Speranţe decapitate, suplicii, iubiri, drumuri între Cluj şi Bucureşti, oameni, întrevederi, speranţe. Şi peste toate aceste reprezentaţii, firicel de bucurie de nedescris: o nouă viaţă. În care zîmbetul fiicei, alină durerile mamei, bucuria bunicului strălucind în tainele nepoatei ş.a.m.d.

E multă viaţă în cartea Danielei Vasiloschi: „O împărăţie albă în care avea să răsară copilul zăpezii. Deşi în ultimile zile nu m-am mişcat din pat, totuşi de dimineaţă au început contracţiile. Venise sorocul. Copilul dorea să răsară pe tărîmurile luminii”.

E clar că nimeni nu poate trăi înafara sorţii hărăzite. Şi nici a istoriei. Eficienţa destinului e croşetată din acte dramatice, pîrjolite de soarele metafizicii neiertătoare, precum şi linişti selenare, date de prezenţa dragă a fiinţei ce urmează să ducă mai departe zbaterea conştiinţei. E o obsesie ce apare şi în noua plachetă de versuri („Unde sînt literele de-altădată”, Ed. Revers, 2012) şi care, transpusă în proză, ne conduce spre înseşi inima obiectului estetic: „copilul mergea în urma mamei,/ Două ipostaze…/ Şi mama mergea în urma bunicii/ care nu era pe drum…/ toţi mergem pînă nu mai o drumul,/Africanii l-au înghiţit” („Drumul” op. cit. pg. 20).

Destine, două cîte două…

Radu VIDA