Despre lege, responsabilitate şi pedepse

RADU VIDA

Noi, mereu inventăm roata şi, cu cît frecvenţa e mai mare, cu atît mai… pătrată devine. Cercul vicios, bineînţeles. Nu mi-am propus să analizez iniţiativa gen. 4 stele de vicepremier şi şef suprem cîteodată. Dar, recunosc, ideea lui Gabriel Oprea merită a fi luată în seamă.

Evenimentele din ultima perioadă au confirmat necesitatea înăspririi legii în ceea ce priveşte ultrajul împotriva reprezentanţilor statului. E o brambureală de nedescris, cu atît mai mult cu cît discutata disoluţie a puterilor are efecte, în continuare, în viaţa socială a României.
Poliţia, Jandarmeria – căci despre ele este vorba în principal, nu au o prezenţă suficient de activă în viaţa comunităţii. Ba, uneori, putem spune, lipsesc cu desăvîrşire. Remarca caragialiană este susţinută cu putere de lipsa „organelor” de pe străzi, dispariţia aproape în totalitate a patrulelor de noapte, precum şi frecvenţa aleatoare a „acţiunilor” (raziilor) pentru depistarea infracţiunilor. Oamenii simt şi văd, sau mai bine spus, nu-l văd pe poliţist. Şi asta nu este bine, cu atît mai mult cu cît cele mai multe infracţiuni se petrec tocmai din cauza lipsei acestora.

Aşadar, e nevoie de o lege pentru prezenţa mai activă a poliţistului în mijlocul oamenilor. Şi, mai mult decît atît, de creare a condiţiilor pentru ca poliţistul, jandarmul să poată să dea curs acestui deziderat. (În paranteză fie spus, invocarea lipsei de combustibil, spre exemplu, pentru patrularea coerentă a maşinilor poliţiei este un fals. Nici piloţilor militari nu li se dă combustibil pentru zbor. Dar de cînd au venit americanii, e brăzdat zi şi noapte cerul de supersonice. Şi doar n-a venit John cu kerosen în cioc de acasă, de la mama lui. Deci?)

Reiau: trebuie înăsprită legea şi în ceea ce priveşte responsabilitatea poliţienească. Există proceduri bine stabilite în ceea ce priveşte comportamentul forţelor de ordine în timpul misiunilor ce le au de îndeplinit. După cum există un regulament ce stipulează şi comportamentul dinafara serviciului. Nici una, nici alta nu sînt respectate. Începînd de la ţinută şi pînă la modul de adresare, de la folosirea armamentului din dotare şi pînă la cele mai neînsemnate gesturi în legătură cu cetăţeanul şi prezumtivul infractor, totul este stabilit. Dar… (măsurile de înăsprire a pedepselor pentru ultraj vin în urma a 591 de cazuri de acest gen numai în ultimul an şi, mai ales, datorită ultimului eveniment cu poliţistul şi omul de afaceri turc, care a fugit de la locul infracţiunii). Sigur, infractorul trebuie aspru pedepsit conform articolului de tentativă de omor. Ba, dacă poliţistul moare…. e crimă cu circumstanţe (foarte) agravante. Dar nici acesta, poliţistul, zic, nu şi-a îndeplinit îndatoririle aşa cum spune regulamentul. Să te aşezi cu fundul pe capota maşinii unui individ, fie el şi îngerul tău păzitor, e o dovadă de necunoaştere a procedurilor sau chiar a sfidării lor.

Pedepsele pentru ultragierea celor aflaţi în misiune pentru apărarea ordinii publice trebuie să fie dintre cele mai severe. Dar şi poliţistul trebuie să aibă acel comportament, care să permită descurajarea totală a iniţierii vreunei infracţiuni. Oprirea în trafic, controlul actelor sau ale maşinii nu sînt prilejuri de şuetă şi nici locuri de percepere a vreunei şpăgi. Legea se referă la ambele părţi. Şi, poliţist sau cetăţean trebuie să conştientizeze că respectarea legii nu este o glumă.

În rest: iniţiativa legislativă a domnului vice şi premier (din cînd în cînd) trebuie dată pe mîna unor jurişti adevăraţi. Pentru că, acolo, există multe inadvertenţe şi, bine-nţeles, toată problema infracţională este văzută unilateral. Pe cît respectarea legii se cere a fi încadrată într-un sistem coerent. Tocmai pentru atingerea scopului propus.