Despre arhitectură, urbanism şi comunism

 – convorbire între arhit. Ionel Vitoc şi scriitorul Titu Popescu –

– Dragă Ionel Vitoc, ne cunoaştem de mai bine de 30 de ani, tu erai arhitect-şef al municipiului Sibiu, eu lucram la revista Transilvania. Am traversat amîndoi o parte din perioada comunistă, purtăm încă reziduurile ei. De aceea, te întreb direct: cum s-a manifestat influenţa comunismului în arhitectură?

– Ca orice societate, şi cea comunistă a avut o influenţă asupra tuturor produselor ei. După război, România era în moloz, cu răni adînci în spaţiul urban, iar ca orientare politică condamnaţi să suportăm implementarea unei societăţi noi: cea comunistă. S-a făcut prin forţă, de venetici şi cu ajutorul colaboraţioniştilor. Pînă la consolidarea noii societăţi, „ideile“ au fost aduse din Răsărit. Din fericire, în perioada primilor ani de republică s-a construit puţin. Exemplele se pierd în masa construcţiilor realizate mai tîrziu. Singura lucrare mai reprezentativă a acestui import de modele este Casa Scînteii din Bucureşti, azi rebotezată în Casa Presei Libere.

Mai tîrziu, la începutul anilor ’60, blocul Macul Roşu, situat la intersecţia Căii Griviţei cu Calea Victoriei, a marcat noua atitudine a urbaniştilor şi arhitecţilor români, spre Vest. Pînă în 1978, această perioadă a fost de maximă înflorire pentru arhitectură şi urbanism.

Modelele occidentale în urbanism, pentru România, erau mai uşor de realizat, bună parte a fondului funciar era trecută la stat prin naţionalizări, iar celelalte proprietăţi se puteau expropria cu despăgubiri foarte dezavantajoase pentru proprietari.

Cu toate acestea, noile cartiere s-au realizat la periferia localităţilor, pentru a se evita demolările. La fel s-a întîmplat şi în Cluj, unde, după reconstruirea străzii Horea, afectată de bombardamente, s-au edificat cartierele Gheorgheni, Grigorescu, Mănăştur, Zorilor, Mărăşti, Pata. La stabilirea amplasamentelor şi a soluţiilor urbanistice şi arhitecturale, arhitecţii aveau un cuvînt greu de spus.

– Practica acestor realităţi ai început să o cunoşti încă de la Sibiu…

– În Sibiu situaţia era diferită, nu au fost necesare exproprieri şi demolări atît de ample. Noile ansambluri au ocupat terenurile armatei, pe acestea s-au realizat cartierele Hipodrom.

Au existat şi similitudini în modul de abordare a soluţiilor şi a secţiunilor de arhitectură. Industrializarea construcţiilor şi tipizarea lor, apărută în Europa de Vest, a prins foarte repede la ţări care şi-au pierdut o bună parte a fondului construit sau în care au avut loc migrări serioase ale populaţiei rurale spre oraşe, aşa cum s-a întîmplat în România.

– Cum se răsfrîngeau toate acestea asupra urbanismului? Cum erau gîndite cartierele?

– Cartierele erau ridicate după conceptul arhitectului-urbanist. El stabilea reţeaua de străzi, poziţionarea blocurilor, orientările şi înălţimea acestora. Desigur, după normele vremii, care erau destul de laxe. Cartierele erau proiectate cu toate dotările edilitare, dar şi sociale, necesare unui număr de populaţie la care se raportau: creşe, grădiniţe, şcoli, spaţii comerciale şi pentru prestări servicii, dispensare, terenuri de sport, spaţii verzi. Pînă prin anii 1978, noile cartiere şi construcţiile executate prezentau interes pentru populaţie. Lumea urmărea cu interes realizarea noilor construcţii. Se construia mult: spitale, hoteluri, gări, construcţii universitare, teatre, case de cultură, sedii administrative, stadioane, o gamă foarte largă de dotări. Era o dorinţă generală de a fi în pas cu ţările dezvoltate, atît ca tematică, cît şi ca tehnică. Arhitecţii se deplasau în străinătate pentru documentare. Rezultatele au fost în spiritul vremii şi la nivelul profesional al arhitecţilor români.

– Cum priveau arhitecţii viitorul?

– Cînd spui „arhitect“, presupui că este „vizionar“. Orice lucrare a sa se face într-o viziune personală. Ego-ul joacă un rol determinant în stabilirea soluţiilor, precum şi cultura. Cerinţele beneficiarului, oricare ar fi acestea, normele care trebuie respectate, sînt impedimente pentru cei fără har. Arhitectura se face nu la cerinţa producătorului, ci a celui care plăteşte. Producătorul poate deveni celebru, dacă ştie să răspundă cerinţelor de temă într-un concept elevat. Gipsi Porumbescu, prestigios arhitect, a fost poate singurul arhitect român care în acele vremuri a deschis un curent nou în arhitectura noastră, mai puţin subordonat modelelor. Din păcate, românii nu au apreciat acest lucru, aşteptările lor erau satisfăcute numai de afară, el era considerat neofolclorist.

În plan urbanistic, rolul producătorului este similar cu cel al dirijorului, el trebuie să intuiască nevoile societăţii şi s-o facă părtaşă. Dacă oamenii urbei nu se implică, atunci se vor concretiza numai viziunile urbanistului, care poate da un suflu de emancipare sau dimpotrivă, poate cauza soluţii regretabile. Aşa se explică de ce arată aşa de dezastruos ansamblurile realizate pe bucăţele după 1990, cînd libertatea de gîndire nu era controlată. Aşa se explică şi faptul că terenurile rezervate unor dotări publice au fost ocupate cu diverse clădiri.

– Ce părere ai despre Casa Poporului din Bucureşti?

– După 1978, şeful statului s-a implicat în arhitectură şi şi-a impus voinţa de a o materializa în piatră şi beton. În istorie se cunosc multe astfel de voinţe, concretizate sub diferite forme, unele de bună calitate. Azi în lume se bat recorduri după recorduri, pe înălţime, volumetrice etc. De multe ori, „mărimea“ în timp devine un element de respect şi apreciere. Probabil că şi acest kitsch va marca aspectul urbanistic al Capitalei, devenind în final simbolul ei (aşa cum pînă nu demult a fost Casa Scînteii).

– Dar despre construcţiile ţigăneşti ce spui?

– Reprezintă în alt plan aceeaşi dorinţă: făloşenie şi persiflare. Ţiganii, prin aceste construcţii, au creat în România postdecembristă un curent în arhitectură, semnalat în marile reviste de specialitate din străinătate. Faptul că s-au realizat, după mine reprezintă victoria agresivităţii asupra toleranţei. Toleranţa reflectă lipsa voinţei de aplicare a legilor şi nepricepere sau complicitate. Trăim într-o ţară cu tot mai multe kitsch-uri.

– Profesional, pe ce planuri te manifeşti cu predilecţie?

– Mă obligi să privesc înapoi, în sufletul meu. Trăiesc sentimentul că am făcut ceva, las în urma mea realizări notabile. Azi poate aş face altfel.

În urbanism am avut lucrări care acoperă întreaga suprafaţă a Clujului. Cea mai amplă lucrare a fost Schiţa de Sistematizare (azi i se zice Plan Urbanistic General), prin care am adus multe idei noi la cele pe care le-am preluat de la predecesori. Un plan urbanistic general nu se concretizează în cîţiva ani, să zicem un mandat electoral, uneori acestea necesită mult mai mult timp, zeci de ani, de aceea ideile majore trebuie să se preia de la o generaţie la alta şi să fie continuate. Urbanismul e stare continuă, nu e ceva static. Păcat că acest lucru nu e înţeles de tinerii pe mîna cărora pică astfel de proiecte: ei cred că cu ei începe lumea şi cu ei se termină.

Şi în arhitectură am multe lucrări: vile, sedii de birouri. Grand Hotel Italia este cel mai mare proiect pe care l-am avut. Construcţia va juca un rol important în puterea de atracţie a Clujului.

Un proiect care putea să amplifice puterea de atracţie a centrului istoric şi să reflecte caracterul multimilenar şi multicultural al Clujului a fost complexul subteran din piaţa Avram Iancu. Multă vreme oraşul s-a dezvoltat în jurul pieţei Unirii, acesta fiind centrul de interes. Treptat dotările n-au mai încăput în acest spaţiu şi s-au amplasat cu precădere pe Bd. Eroilor, pînă în piaţa Avram Iancu, creîndu-se o nouă zonă de interes. Perpendicular pe această axă, spre sud şi nord, s-au realizat Catedrala Ortodoxă, Teatrul Naţional, Casa Învăţătorului şi acum se află în construcţie Catedrala Greco-Catolică. La intersecţia celor două axe, cu o încărcătură istorică şi simbolică şi cu un înalt grad de reprezentare, am prevăzut, în subteran, un complex urban de mare interes social, dar şi funcţional. În jurul statuii, în subteran, am prevăzut spaţii comerciale, librării, cafenele în interiorul unei curţi deschise spre cer, un loc de întîlnire şi socializare pentru clujeni şi în subsol un grandios parcaj auto, care, prin poziţia lui, poate elibera de autoturisme străzile limitrofe. Sper să reînvie interesul pentru acest obiectiv şi să nu se realizeze o simplă lucrare subterană pentru depozitarea maşinilor.

– Eşti preşedintele Fundaţiei culturale „Carpatica“, director general al revistei de cultură urbană Oraşul. Te rog, prezintă-te şi din aceste puncte de vedere.

– Fundaţia dăinuieşte de 16 ani şi pe măsură ce timpul trece, devine mai prezentă în structurile culturale ale oraşului. Scopul ei este acela de a descoperi şi pune în valoare patrimoniul naţional, material şi spiritual, ridicarea nivelului de cultură urbană a cetăţenilor, în vederea conştientizării acestora cu privire la mediul în care trăiesc şi a participării active la demersurile legate de îmbunătăţirea acestuia, a dezvoltării sentimentului de apartenenţă şi a convingerii stării de fapt a Clujului, capitală culturală europeană.

Realizarea scopului se face pe trei căi: prin revista de cultură urbană „ORAŞUL“, ajunsă după şase ani, la nr. 24, prin galeria „Casa Artelor“, unde au loc numeroase expoziţii de pictură, sculptură, arhitectură, istorie, precum şi lansări de cărţi, cenacluri literare, recitaluri şi, în ultimul timp, dezbaterile publice pe tema „România încotro?“, la care participă numeroase personalităţi clujene, precum şi oameni de diferite categorii sociale, cărora nu le este indiferent încotro ne îndreptăm, România şi Clujul, şi prin organizarea taberelor de creaţie de la Vălenii Şomcutei, ajunse la a 4-a ediţie (13-15 iulie).

– Îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai spus şi eu am consemnat. Îţi doresc mult succes în tot ce investeşti cu speranţă pentru îmbunătăţirea arhitecturală şi urbanistică a oraşului nostru.