Deponenţii trebuie avertizaţi că banii lor nu sînt în siguranţă

Der Spiegel

Nici chiar conturile de economii nu sînt sigure, după cum s-a văzut recent in Cipru. Astfel de depozite sînt de fapt garantate pînă la 100.000 de euro, dar salvatorii euro s-au îngrijit puţin de acest lucru, în contextul în care ei caută cu disperare fonduri. Este posibil ca micii deponenţi ciprioţi să fi scăpat de această dată, dar rămîne, chiar dincolo de Cipru, conştientizarea că un stat aflat în pragul falimentului va recurge la toate mijloacele disponibile pentru a colecta bani – iar o garanţie valorează ceva doar atît timp cît entitatea care stă în spatele ei rămîne solvabilă.

Nimic nu este sigur că nu va fi confiscat de stat – cont de economii, dar şi o casă sau un apartament. Germanii au experimentat acest lucru după al doilea război mondial, cînd li s-a perceput un impozit imobiliar suplimentar sub forma unor ipoteci obligatorii. Guvernele au interzis chiar posesia de aur în timpul crizelor valutare, forţînd cetăţenii să schimbe metalul preţios pe monedă naţională.

Pînă acum, cetăţenii din ţările îndatorate ale zonei euro nu au avut astfel de taxe. Dar de ce nu? Conform unui studiu recent realizat de Bundesbank, spaniolii deţin mai multă bogăţie, în medie, decît germanii.

Grecia şi Ciprul au milionari şi miliardari, dintre care mulţi au profitat de boom-ul artificial alimentat de rate ale dobînzii scăzute, după introducerea euro – un boom care ulterior s-a istovit. De ce nu ar ajuta ei eforturile de finanţare? Este, oare, mai corect să se plaseze povara asupra fondului de salvare a euro, şi astfel să se distribuie ea între contribuabili din alte ţări?

O taxă pe depozite ar reduce imediat datoriile ţărilor afectate de criză, în timp ce pachetele pun în comun riscurile şi le mută în viitor. Aceste riscuri pot deveni periculos de explozive. Cu cît sînt mai multe ţările care trebuie să primească fonduri de salvare, cu atît mai puţine rămîn ţările care trebuie să suporte povara – atît timp cît sînt în măsură să o facă. Acest lucru s-ar putea dovedi prea mult pentru Germania la un moment dat.

Nu există încă un motiv de panică, dar germanii ar trebui să fie preocupaţi. Factura pentru gestionarea crizei euro va trebui să fie plătită în cele din urmă, iar ei vor trebui să-şi asume o mare parte din ea. Dacă planul de salvare eşuează, factura va fi enormă. Dar nimeni nu ar trebui să se iluzioneze că demersul nu va costa nimic dacă reuşeşte.

Lucrurile ar putea sta mai rău atunci cînd o cantitate mare de bani pe care îi tipăreşte BCE pentru a finanţa salvarea euro va începe să determine creşterea preţurilor. O rată anuală a inflaţiei de numai 4-5%, despre care economiştii spun că este deplin posibilă, va reduce economiile populaţiei cu 50% în termen de doar 15 de ani. În timp ce inflaţia consumă economiile, ea reduce totuşi datoriile. Nu trebuie să fii adept al teoriei conspiraţiei pentru a suspecta că aceasta este exact ceea ce mulţi politicieni speră să se întîmple. Cum altfel ar putea ţările din zona euro, dar şi SUA, Marea Britanie şi Japonia, să scape de povara zdrobitoare a datoriilor lor?