Democraţie de clan şi trib?!

Ilie CĂLIAN

Ce se mai întîmplă în viaţa politică? Mai nimic. Principalele partide îşi pregătesc felurite şedinţe şi congrese extraordinare şi ordinare, “de dare de seamă şi alegeri”, altele se unesc sub flamura “verzilor”, Parlamentul se pregăteşte de discutarea (succintă) a viitorului buget. Iar populaţia este oripilată ba de diferite crime şi atrocităţi de acasă, ba de cele săvîrşite de teroriştii Al Qaida în Algeria. Aşadar, nimic deosebit, consistent, doar “situaţii fluide”, despre al căror final se va putea vorbi concret mai tîrziu. Aşadar, am găsit un răgaz pentru a vorbi despre un fenomen care ar merita oarece atenţie anume, un fel de tribalism întîrziat inadmisibil de mult în mentalitatea şi practica social-politică de la noi.

Voi începe atacînd un “proiect drag” unor politicieni şi care a şi reuşit să atragă interesul multora: locuinţele ANL pentru tineri – mai ieftine şi mai avantajos de cumpărat. Dar să ne punem o întrebare simplă: ce s-ar fi întîmplat cu cei vreo trei milioane de români plecaţi la muncă în Italia, Spania, Germania, Franţa, Anglia ş.a., dacă şi acolo ar funcţiona sistemul românesc? Simplu: n-ar fi avut unde să locuiască. Însă, la ei, de multă vreme, dezvoltarea economică şi siguranţa individului sînt legate de existenţa unui foarte mare număr de locuinţe de închiriat, asigurîndu-se astfel mobilitatea forţei de muncă. La noi se perpetuează sistemul arhaic al locuirii împreună a mai multor generaţii din aceeaşi familie, ca şansă de a suporta mai uşor o seamă de dificultăţi (unele reale, altele mai mult sau mai puţin generate de chiar mentalităţile noastre). Oraşele mari, în special, în dezvoltare rapidă, au absorbit sate întregi, încît “acasă”, în vechile locuinţe (unele de dată relativ recentă) au rămas doar străbunici şi stră-străbunici. Foştii tineri şi adolescenţi stabiliţi la oraş sînt astăzi bunicii şi străbunicii care au grijă de copii – în condiţiile în care costurile creşelor (cîte au mai rămas acestea) sînt foarte mari şi chiar grădiniţele sînt o problemă pentru mulţi cetăţeni urbani (pentru a nu mai vorbi de situaţia din satele unde, din cauza natalităţii scăzute nici nu s-au înfiinţat grădiniţe, chestiune care complică, şi ea, problema clasei zero, pregătitoare).

În privinţa prevalenţei mentalităţii de clan, nu e necesar să aduc multe argumente: este suficient să ne gîndim la modul în care bravii noştri politicieni au “importat-o” în viaţa publică: e plin de rude de sînge şi prin alianţă, de naşi şi fini în felurite posturi de partide şi administraţie. În sate, fenomenul e atît de vizibil, încît influenţa sa marchează schimabarea ponderii partidelor şi a guvernelor. Contează prea puţin ideologiile şi programele de guvernare, mai importantă fiind apartenenţa primarului şi a clanului său la un partid sau altul şi, în ultimă instanţă, fie lupta, fie aranjamentele dintre clanuri, care-şi împart (cu “hîr-mîr”) posturile.

Dar mentalitatea de clan şi trib urcă pînă sus de tot. Recent am auzit repetîndu-se – din partea celor care de curînd au pierdut puterea – că avem un guvern inadmisibil, întrucît Clujul nu are miniştri în compoziţia sa. Las la o parte faptul că, la o analiză economică serioasă, se poate dovedi că nu prea a contat faptul că Emil Boc şi-a dus la Bucureşti, la Guvern, o serie de protejaţi, iar în Cluj-Napoca şi împrejurimi n-au sporit investiţiile în industrie. Mai importantă este mentalitatea care stă la baza acestui reproş. Anume, dacă ajunge în Guvern reprezentantul “tribului” clujenilor, sau arădenilor, sau sucevenilor etc., atunci acesta se va strădui să fure din ceea ce se cuvine altor “triburi”, pentru a le pune la adăpost în propria cetate. Se pare că sînt puţini cei care înţeleg că “promovarea” în funcţii publice trebuie să se facă pe bază de competenţă – de la primărie pînă la preşedinţie -, în folosul ţării, nu al unor triburi şi clanuri. Fenomenul este vizibil şi la nivel parlamentar: fiecare candidat propune tot felul de aiureli pentru alegătorii din colegiul “său”, deşi el este chemat să croiască, în parlament, legi utile şi valabile deopotrivă pentru toţi cetăţenii.

Probabil ne trebuie vreo două-trei generaţii de cetăţeni români, care, presaţi de nevoile economiei de piaţă, cu tot ce înseamnă ea (circulaţia bunurilor, capitalurilor, forţei de muncă, relocarea fabricilor, crearea altora, şi, nu în ultimul rînd, fuziunea mentalităţilor şi obiceiurilor), să ajungem la omogenizare naţională, în care să dispară ori să se atenueze pînă la cochetărie estetică mentalităţile de clan şi trib.