De vorbă cu Cristian Pîrvulescu, despre regionalizarea României

Mult discutata regionalizare pare foarte simplă la prima vedere.  În realitate, însă, vorbim despre un proces complicat, a cărui realizare implică foarte mulţi factori şi al cărui succes depinde în mare măsură de – veţi zîmbi – cea mai mică verigă implicată în această reformă administrativă, anume, aleşii locali. Am apelat la cunoscutul analist Cristian Pîrvulescu, cu rugămintea de a le explica cititorilor noştri cum stă, în opinia sa, treaba cu regionalizarea, de a releva eventualele dedesubturi ale acestui proces, dacă şi cui foloseşte ea, cum ar trebui făcută ca să iasă bine. Iată ce am aflat.

Reporter: Cît de necesară este, în momentul de faţă, regionalizarea României?
Cristian Pîrvulescu: Regionalizarea nu stă sub imperiul necesităţii, ci sub cel al oportunităţii. Da, regionalizarea ar putea fi oportună în România, într-un moment în care, pe de-o parte, ineficienţa organizării judeţene este  vizibilă – distanţa între sat şi oraş este imensă. Din acest punct de vedere, România a ratat obiectivele modernizării pe care şi le impunea în urmă cu un secol şi jumătate, cînd începea aventura construcţiei statului modern. Dar, regionalizarea este o opţiune între multe altele. Chiar în momentul de faţă există opţiunea de a rămîne în actuala formă de organizare – de a regionaliza cu menţinerea judeţelor, sau de a regionaliza comasînd judeţele şi desfiinţînd această verigă administrativă. Rămîne deci de discutat despre cît de eficientă ar putea fi regionalizarea, lucru ce depinde în primul rînd de voinţa politică a celor care trebuie să o pună în aplicare. Rezistenţa la regionalizare din partea aleşilor locali sau a funcţionarilor locali ar putea crea foarte multe probleme, pentru că, în mod curios, regionalizarea este hotărîtă la centru – dorită la centru -, dar nu găseşte o susţinere importantă pe plan local şi nu produce nici un fel de entuziasm.

Rep: Admiţînd că e necesară şi oportună, e bine ca viitoarele regiuni administrative să fie desenate după actualele regiuni de dezvoltare – aşa cum a sugerat vicepremierul Dragnea -, sau este de preferat o altă viziune?
C.P.: Liviu Dragnea şi cei care îl consiliază – atît din România, cît şi dinafară – încearcă să fie pragmatici. România are deja o structură regională, regiunile de dezvoltare economică din 1998-1999. Acestea îşi menţin încă actualitatea. Cercetările făcute în ultimele luni dovedesc că argumentele din 1999 rămîn în picioare. Or, aceste regiuni de dezvoltare economică au fost create cu un scop şi pe baza unor opţiuni clare. Scopul  – şi anume, să contribuie la o mai bună dezvoltare economică a judeţelor – n-a fost atins, pentru că aceste regiuni nu au avut instrumente cu care să funcţioneze. Pe de altă parte, tipul de regionalizare asumată în 1999 era unul care încerca să limiteze efectele culturale ale regionalizării, în principal pe cele privind cea minoritară. Există însă şi alte viziuni. Regionalizarea bazată pe elemente identitar-culturale poate să creeze probleme în condiţiile în care, în România, încă există un naţionalism important. Pe de altă parte, poate să genereze, datorită elementelor culturale, o dinamică pe care regiunile de dezvoltare economică nu o pot în nici un fel stimula. Argumentele sînt şi în favoarea uneia, şi în favoarea alteia, alegerea în favoarea regiunilor de dezvoltare economică este una politică, bazată pe temerile legate de riscurile privind construcţia statului unitar, care apar în cazul unei regionalizări culturale – care ar putea merge, în final, pe linia unei federalizări. Riscurile sînt de natură politică, nu de natură economică sau socială.

Rep: Credeţi că regionalizarea ar reprezenta doar o verigă administrativă în plus, sau ar ajuta, în mod real la dezvoltarea economică?
C.P.: Nici faptul că ar fi o verigă administrativă în plus nu ar fi neapărat ceva rău. Există în foarte multe ţări, de mărime medie sau mare, trei niveluri de organizare administrativă. Ar putea ajuta la dezvoltarea economică, însă ,dacă ar fi pusă în aplicare de profesionişti şi ar fi un exerciţiu depolitizat – ceea ce este foarte riscant. Nu cred că această verigă în plus ar constitui o problemă. Cred că eficienţa regiunilor depinde în primul rînd de voinţa politică a celor care trebuie să pună în aplicare regionalizarea, de depolitizare.

Rep: Va contribui regionalizarea la o veritabilă descentralizare a deciziilor?
C.P.: Răspund cu o altă întrebare: este sigur că rezistenţa actuală la regionalizare, la nivel local, nu răspunde de fapt unei încercări de limitare a regionalizării? Nu există cumva, la nivel local, o frică de regionalizare şi de descentralizare? Pentru că regionalizarea poate contribui la descentralizarea deciziilor, în măsura în care există actori care să-şi asume descentralizarea. Tocmai de aceea ar fi nevoie de o etapizare a descentralizării, de o pregătire din toate punctele de vedere – din punctul de vedere al administrării financiare a regiunilor – a celor care, politicieni sau funcţionari, vor trebui să pună în practică regionalizarea.

Rep: Cum ar trebui să se reflecte noua organizare administrativă în sistemul fiscal?
C.P.: Fără autonomie fiscală, regiunile nu vor avea capacitatea necesară de a produce dezvoltare, nu-şi vor îndeplini scopurile. Este o miză importantă. Momentul în care se face regionalizarea, însă, este nefavorabil, pentru că, pe de-o parte, sîntem în plină criză economică şi presiunile pentru reducerea cheltuielilor publice şi menţinerea deficitului la un nivel minim se fac nu numai asupra nivelului naţional , ci şi asupra nivelului regional. Pe de altă parte, intenţia este ca în acelaşi timp să se realizeze şi regionalizarea administrativă, şi cea fiscală, pentru că argumentul legat de fondurile europene, de mai buna absorbţie a acestora în favoarea regiunilor, nu va putea fi exploatat decît în măsura în care vor exista bani pentru finanţarea fondurilor europene. Regiunile ar avea această capacitate.

Rep: Ce influenţă ar avea regionalizarea asupra absorbţiei fondurilor europene?
C.P.: Există o mitologie a influenţei pozitive a organizării regionale asupra absorbţiei fondurilor structurale. Regiunile din Polonia sînt o parte a explicaţiei succesului ratei de absorbţie din această ţară şi, totodată, a depăşirii crizei. Polonia este singura ţară din Uniunea Europeană care nu a cunoscut, după 2008, criza economică. Pe de altă parte, Italia este regionalizată şi totuşi este codaşă la absorbţia fondurilor structurale. Şi nu este regionalizată de ieri-de azi, ci este o ţară a Comunităţii Europene de la început. Or, pe ultimele trei locuri la absorbţia fondurilor structurale se află România, Bulgaria şi Italia. Deci nu există o corelaţie directă între regionalizare şi cheltuirea banilor europeni. Absorbţia fondurilor structurale ţine şi de alte variabile foarte importante dar, da – absorbţia fondurilor structurale ar putea funcţiona mai bine. În România, la nivelul regiunilor de dezvoltare economică şi al agenţiilor de dezvoltare regională rata de absorbţie a fost foarte bună – a fost cea mai bună – dar şi fondurile au fost foarte mici. În momentul în care se va pune problema unor fonduri importante, subiectul cel mai important va fi legat de capacitatea de finanţare a acestora. Sigur, ne putem imagina că în Italia nu exista un interes major pentru cheltuirea fondurilor europene, pentru că existau, oricum, fonduri la nivel local. În România, principiul fondurilor structurale este simplu: autorităţile avansează o sumă de bani, fac cheltuielile, iar după ce acestea sînt validate, banii se rambursează. Deci, trebuie să existe o capacitate de mobilizarea a unor sume importante la nivel local. Regiunile ar putea realiza acele credite care să asigure finanţarea programelor europene. Este însă important ca întreg procesul să fie depolitizat, altfel sînt riscuri foarte mari.

Rep: Consideraţi că se impune organizarea unui referendum în vederea consultării populaţiei privind viitoarea împărţire administrativă a ţării, respectiv a necesităţii regionalizării?
C.P.: Ideea referendumului este una speculată foarte mult, mai ales atunci cînd se încearcă blocarea unor procese. Conţinutul populist al democraţiei plebiscitare a fost demonstrat de foarte multă vreme. În momentul în care unii politicieni folosesc referendumul – aşa cum l-au folosit şi în 2011 împotriva regionalizării propuse de Guvernul Boc -, o fac în speranţa că vor putea bloca procesul de regionalizare. Regionalizarea, din punct de vedere democratic, nu are nevoie de consultare referendară. În schimb, o consultare democratică largă ar fi necesară. Pe de altă parte, referendumul este obligatoriu în România atunci cînd se desfiinţează unităţi administrativ-teritoriale – cum sînt comunele, oraşele sau judeţele -, dar nu cînd se înfiinţează. Însă, referendumurile pot potenţa sau bloca un proces cum este cel al regionalizării.

Rep: Cum explicaţi ultima poziţie a UDMR faţă de proiectul regionalizării?
C.P.: UDMR-ul a devenit reticent la regionalizare şi şi-a asumat rolul de a respinge acest proces  pentru că nu are nimic de cîştigat din forma de regionalizare propusă de Guvern, ba din contră. Argumentele UDMR-ului sînt cele cunoscute – de natură culturală şi etnică -, dar şi de natură birocratică. Sigur, e interesant că UDMR-ul condamnă astăzi regionalizarea, deşi o susţinea în urmă cu cîţiva ani de zile. Mai mult decît atît, o regionalizare cu menţinerea judeţelor nu afectează în nici un fel dreptul maghiarilor de a folosi limba maternă în administraţie sau în justiţie, pentru că, atîta vreme cît judeţele rămîn, drepturile minorităţilor sînt respectate. Sigur, dacă regiunile de dezvoltare devenite regiuni administrative ar presupune dispariţia judeţelor, atunci ar fi o problemă importantă şi cred că temerea UDMR-ului este că regionalizarea aceasta este un prim pas spre comasarea judeţelor, într-un timp oarecare – ceea ce ar afecta interesele minorităţii maghiare. UDMR-ul negociază, UDMR-ul este o formaţiune politică ce înţelege să negocieze şi negociază în momentul de faţă, probabil elemente legate de reforma constituţională prin poziţia pe care o are faţă de regionalizarea României. Nu este de neglijat această poziţie, pentru că, în cazul în care Legea referendumului se modifică – şi vorbim acum despre referendumul pentru modificarea Constituţiei – şi pragul de prezenţă va fi de 30%, iar pragul de validare – de 25% din votanţii înscrişi pe listele electorale, atunci va fi o problemă, pentru că, în ipoteza prezenţei a doar 30% la vot, „Da-ul”, cei 25%, ar însemna 77% dintre cei care se prezintă la urne. Or, fără electorii maghiari nu s-ar putea. Se ştie foarte bine că electorii maghiari, disciplinaţi, pot să blocheze la vot diferite proiecte şi acesta este un potenţial de negociere pe care UDMR-ul în are şi înţelege să îl folosească.

Adriana Stupar