De la Înviere la Înălțare sau Între noi și Toma

Necredința este necesară uneori credinței

Iată că a trecut și această Sfântă Sărbătoare a Sfintelor Paști. Dar câți dintre noi, părinți, elevi, bătrâni și tineri, au trăit fiorul Învierii? Câți și-au lăsat îndeletnicirile zilnice pentru a conștientiza și trăi această Înviere pe care majoritatea o afirmăm mai mult din obișnuință decât dintr-o adevărată trăire? Câți au afirmat prin acel „Adevărat a Înviat!” o stare trăită cu adevărat de sufletul lor?

Oare nu gura este cea care vorbește, fără însă ca aceste cuvinte să fie acoperite cu adevărat și de tăcerea cea duhovnicească a sufletului? Oare nu am ajuns în acea situație ridicolă de a ne face purtătorii unei tradiții fără fond și fără sens în adâncul sufletului pentru o Înviere autentică, o Înviere a virtuții în ființa noastră, o Înviere cu adevărat, în inima noastră, a Celui Care S-a făcut părtaș vieții noastre omenești?

Oare nu cumva ne preocupă mai mult forma decât fondul? Nu cumva dorim să prefacem aceste zile sfinte ale Sărbătorii în zile de desfătare și de îmbuibare, deturnând sensul în numele scopului nobil și sfânt care este Învierea Domnului? Nu cumva rămânem la forma simplă de moștenire a unei sărbători ce nu-și mai are rădăcinile în înduhovnicirea sufletului nostru?

Să ne străduim ca măcar de acum încolo să conștientizăm, dacă nu am făcut-o încă, importanța reală a acestei Învieri, a acestei sărbători, și să nu uităm că nu e de-ajuns a spune un simplu „HRISTOS A ÎNVIAT!”, pentru a fi cu adevărat creștin; căci atât cel ce crede, dar nu știe de ce, cât și cel ce nu crede, dar nu poate explica aceasta, sunt la fel de ridicoli și ignoranți.

Așadar, să încercăm ca măcar de la Înviere la Înălțare să facem un prim-pas spre înălțarea noastră spirituală, lăsând grijile zilnice pe mâine, iar ASTĂZI să-I dăm lui Dumnezeu ceea ce așteaptă de la noi: CREDINȚĂ!…

Toma, bine! Dar de ce necredinciosul?

Să nu uităm că el a fost singurul care a fost atât de sincer în credința lui, încât și-a asumat responsabilitatea îndoielii. Dar nu îndoiala venită din necredință, ci o îndoială firească, născută dintr-o realitate suprafirească, o realitate ce depășește naturalul și care se cere suplimentar adeverită. Astfel, „necredința” lui Toma nu este în fapt o îndoială a credinței, ci o verificare mai aprofundată a evidenței.

El se face glasul conștiinței celor mulți. Căci mulți dintre noi avem îndoieli, dar nu ne recunoaștem slăbiciunea sau nu avem curajul de a ne opune unei aparente realități atunci când ni se pare că ea depășește puterea noastră de raționare, iar pentru a trece peste acest „handicap” normal ne refugiem în „credință”. În acea credință oarbă ce a dat naștere dictonului: „Crede și nu cerceta!”. Dar ceea ce trebuie remarcat și reținut este faptul că Mântuitorul este chiar împotriva falsei credințe, și tocmai din această cauză iese în întâmpinarea lui Toma spre a-i satisface dorința de „cercetare” , ce vine în sprijinul credinței.

Actul de „necredință” săvârșit de Toma se dovedește astfel a fi un act de prea mare credință. O credință însoțită în același timp de o frică sfântă, de o îndoială „că poate totuși nu este adevărat!” Și ce ne-am face dacă le-am crede pe toate fără discernământ? Unde am ajunge? Și ce?

Toma, prin atitudinea sa de rezervă în fața presupusei evidențe a fost asemenea cărturarului evreu care își mărturisește în același timp credința dar și nedumerirea: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24).

De aceea, asemenea lor trebuie să fim și noi pentru a nu ajunge mai pe urmă să confundăm realul cu imaginarul și a deveni, în sfârșit, orbi în materie de credință. Însă ceea ce ni se cere, este de fapt o discernere rațională a motivației „necredinței” fiecăruia. „Necredință” ce trebuie să izvorască din credință și din frica de o aparentă realitate a obiectului credinței noastre. Să fugim, însă, de necredința pură, izvorâtă din subconștientul nostru sau, ceea ce este și mai rău: din negarea evidenței.

Și nu trebuie să neglijăm nici faptul că, în fuga noastră după senzațional, în setea noastră după minuni, vom ajunge prin a sfârși în necredință, în lipsa afirmării acestora. Or, prin Sfântul Apostol Toma ni se dă o pildă vie de atitudine rațională în fața minunii ce depășește cadrul nostru natural, atitudine ce va aduce însă roade prin întărirea credinței noastre.

Toma deține, dar și devine astfel, primul precedent al istoriei creștine, care îmbină credința cu rațiunea, arătând astfel că valoarea credinței nu rezidă numai dintr-un sentiment orb, ci și din rațiune, element ce va da valoare credinței ca act suprem în mântuire.

Prof. Nica HENOREL